Primele luni cu Aris acasă au fost printre cele mai liniştite din viaţa mea. Omuleţul nemergator, neplângator şi mult dormitor după fiecare repriză de alăptat era visul oricărei proaspete mame. Până într-o bună zi, când a luat-o din loc în patru lăbuţe, şi atunci s-a dus pe apa Sâmbetei liniştea casei. N-aş putea spune când s-a făcut trecerea de la acalmie la teleghidare. Pesemne procesul a fost treptat, cât să nu îl simt, dar cât să mă trezesc într-o bună zi că tare m-aş aşeza puţin să îmi trag sufletul, doar că n-aveam răgaz.
►Citeşte şi Mamele şi-ar dori să fie uneori în locul taţilor
Mamele de omuleţi teleghidaţi sunt mereu în priză, la fel ca puii lor. Mănâncă rar şi pe fugă, obligatoriu cu mânuţe mici prin farfurie, merg la toaletă cu spectatori şi dorm cu sânii plini de lapte pe afară, doar, doar or suge atomicii mai uşor şi or dormi mai mult. Noaptea târziu nu-i exclus să pice de oboseală în timp ce degetele curioase le deschid pleoapele şi le smulg şuviţele de par căzute pe faţă. Sau dimpotrivă, să stea cu ochii aţintiţi în tavan, anesteziate de liniştea care invadează camera odată cu somnul îndelung aşteptat al ghemotocului energic.
(…)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
