Unul dintre monstrii ascunsi in dulap imediat dupa nastere a fost permanenta amenintare a depresiei. Ai grija, mi-au spus ei cu inima plina de bunatate. Vei ajunge acasa si iti va veni sa dai foc la tot si sa fugi. Sau vei sta cocotata in varf de pat si vei refuza sa te misti chiar daca ti se va oferi un tort de ciocolata acoperit de capsuni. Nu ai cum sa scapi, si-au dat ei docti cu parerea. Va fi obositor. Hormonii isi vor face de cap, ca doar asta vi se intampla frecvent voua, femeilor, nu?
Ei bine, i-am crezut. Mai ales ca eu am o predipozitie spre astfel de manifestari. Si nu de ieri, de azi. Ci cam de 15 ani. E adevarat, nu am ajuns pana acum la pastile. Dar nu e niciodata prea tarziu sa devii un caz clinic. Si cand colo, ce sa vezi?, te chinuiai cu smirghelul sa razuiesti zambetul de pe fata mea. Si nu-i vorba, motive as fi avut suficiente. Si serioase, nu ca cele de dinainte. Numai sa te gandesti ca nu te poti apleca sa te speli singur pe picioare si dupa o saptamana iti cam piere pofta de viata. Sau toti oamenii care considera ca atunci cand de abia te misti e un moment tocmai bun pentru o vizita. Zambetul rezista in continuare. Sau imposibilitatea de a mai face ceva din ceea ce considerai inainte ca te caracterizeaza – fie sa citesti o carte, fie sa bei un pahar de ceva cu prietenii. La revedere, bye-bye vietii tale anterioare. Coafura, dar mai ales zambetul, rezista.
Si totusi depresia aceasta cu care sunt amenintate femeile dupa nastere nu este chiar un mit. Cunosc oameni cat se poate de echilibrati carora le-a pierit toata pofta de viata cand s-au trezit cu plodul in brate. Si au realizat dintr-o data ca au cazut intr-o capcana din care nu mai scapa. Nu-i vorba, copilul este dragut, iti place sa te uiti la el si sa te lauzi la lume punand poze pe facebook. Si te cam topesti cand iti zambeste. Dar nu tu o petrecere sau o vacanta, concertele care vin si trec, cafelele luate noaptea tarziu pe terase si bunataturile de la restaurante – toate s-au dus si au lasat in urma siroaie de lacrimi. Cam asa au povestit cei pe care depresia i-a prins si i-a scuturat bine pentru cateva luni. In general a fost vorba despre oameni veseli si cu pofta de viata care se impacau greu cu gandul ca trebuie sa renunte la tot pentru ca o vietate se agata de ei. Daca societatea nu s-ar fi impotrivit cu toate fortele ar mai fi dat vietatea si altora, ca doar cine o sa le plateasca pensiile?
Oricum, daca pe mine depresia m-a ocolit asta nu inseamna ca am scapat cu totul, ne avertizeaza domnii si doamnele cu doctorate care scriu carti ‘destepte’. Pentru ca numai din cauza mea, fiindca nu am facut ceea ce face orice femeie ce se respecta, creste cu 50% probabilitatea ca depresia cu pricina sa fie facuta de catre tata. Care va ajunge sa stea in varf de pat si sa isi planga noptile de burlacie si zilele cand se plimba prin Vama luandu-si un aer poetic. Din fericire, spun ei, exista un remediu si pentru acesti barbati. Ei trebuie sa caute prieteni masculi care trec pin ceva similar, adica au acasa plozi plangaciosi si neveste vesele, si sa isi impartaseasca experientele si starile prin care trec. Imagine care este destul de simpatica, cred ca sunteti de acord cu mine. Mai ca mi-as dori sa o vad.
