Am fost cu fii-mea la analize. Copilul nu avea nicio apăsare. Nu plângea, nu avea față tristă, nu încerca să fugă… Chiar era relaxată!
Intru în cabinetul de recoltare, mă așez pe scaun, se pune copilul în brațele mele, își suflecă mânecile și așteaptă. Asistenta, pe o voce mieroasă, o întreabă:
– Ești curajoasă sau chem niște colegi să te țină?
Am văzut roșu în fața ochilor când am auzit-o! De ce? Pentru că, oricât de dulce ar fi fost tonul vocii ei, un copil nu are cum să nu se sperie când i se spune că vor veni niște adulți să îl țină cu forța să i se ia sânge. Nu m-a răbdat sufletul să tac:
– Nu mai bine încercați, ușor, să îi recoltați sânge și nu o speriați cu ținutul cu forța. Poate veți avea o surpriză plăcută și ”va sta mumos”, zic eu printre dinți.
Nu m-am putut abține, chiar nu! Și fii-mea...
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro
