Am avut un weekend greu. Nu, ăsta este un eufemism. Ca să fiu cât mai exact, ar trebui să spun așa: Duminică a fost prima zi din restul vieții mele de tată. Totul a început de dimineață când, stând noi de vorbă cu Mark, am ajuns cumva să povestim despre lucrurile pe care va putea să le facă atunci când va mai crește: cum va putea ieși cu fetele, singur, fără noi…cum va putea merge în parc, singur, fără noi…cum va putea ieși la film, singur, fără noi și tot așa.
Ca urmare, în drum spre parc, gândindu-mă că pot pune o nouă cărămidă în fundația încrederii copilului meu în tatăl său, i-am spus așa, în treacăt:
- Uite, iubitule, dacă chestia asta de independență e atât de importantă pentru tine acum, putem face așa: mergem în parc și eu mă pun pe o bancă mai îndepărtată astfel încât să pară că ai venit singur în parc, nu cu tatăl tău. Ce zici?
A zăbovit vreme de maxim 2 secunde și apoi mi-a pus o întrebare grea, aș putea spune chiar filozofică:
- Dar pot să aleg eu banca pe care să stai? Că știu eu una departe.
În acest moment, am început să am oarecari dubii în privința genialității ideii mele inițiale, dar m-am gândit că uită până în parc. Ei bine, surpriză!! Nu doar că nu a uitat, dar, la un moment dat, când a început să mă bată soarele în cap și singura bancă liberă și la umbră era una mai apropiată de locul de joacă, m-am dus într-acolo, tiptil – tiptil (cred că păream genul pedofil, care se furișează), m-am așezat și am început să mă bucur de liniște și umbră. Preț de 37 de secunde:
- Oooofffff, nu ți-am zis să stai mai departe?
– Tati, dar acolo venise soarele, nu mai vreau să stau acolo!
– Dar nici aici nu poți să stai, trebuie să pară că am vcenit singur!
– Ok, dar singur bancă liberă și la umbră mai e lângă standul de biciclete…departe…
– …..Vin eu acolo când mi se face sete. Sau te strig….
Acum, bineînțeles că am mai auzit și eu de povești de copii care le cer părinților să meargă mai în spate sau să se prefacă a nu-i cunoaște când îi culeg de la școală sau de pe la petreceri. Dar acei copii sunt sau erau la vremea respectivă adolescenți. A. Do. Les. Cenți. Mark are 5 ani și-un pic. 5. Ani. Și-un. Pic.
Păi în ritmul ăsta, în câțiva ani mă sună și îmi spune ca în drumul spre casă să nu uit să cumpăr popcorn și pizza pentru seara lui cu prietenii la Țestoasele Ninja, desenele animate.
Păi eu sunt tăticul lui, cel mai bun prieten, Soarele lui, partenerul lui de joacă favorit. Cum să-mi spună el mie să stau așa, mai dosit, să le poată spune el unora, niște ciutani din parc (pe unii nici măcar nu îi place așa de mult, na!) că a venit singur.
Păi și eu…eu ce mă fac?
Partea bună e că lucrurile au intrat pe un făgaș normal de atunci, respectiv singurele discuții sunt legate de întrebările sau afirmațiile lui referitoare la ce va putea face la ce vârstă: La 11 ani SI-GUR vin singur în parc….La 16 ani ies doar cu prietenii, nu și cu voi…Eu, tati, sper totuși că o să mai ieși și cu noi…Da, dar doar dacă voi alege eu asta!….%$#@&^%$…Ce-ai zis?…Nimic, că mă bucur că te-ai făcut așa mare, atât de repede!
Și toate acestea poate nu m-ar fi afectat atât de tare, dacă sâmbătă, fiind în același parc (ok, m-a lovit: parcul e de vină, tre să-l schimb!) și stând de vorbă cu Iulia, l-am văzut pe băiețelul meu, lumina ochilor mei, jucându-se cu un alt… tată.
Deci am crezut și chiar am auzit cum se rupe ceva în mine. Eu, care până atunci, eram atracția locului de joacă; eu, cel pe pe care toți copiii îl știau ca partener de joacă al lor; eu, eu mă uitam ca boul cum copilul meu se joacă cu niște copii și cu tatăl unuia dintre ei și, și, aici vine partea cu adevărat dureroasă: se și distra! Na, că am zis-o cu voce tare! Băiatul meu se distra fără mine!!!!
(…)
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
