Bebe Măriuca dă semne de linişte şi simt cum îi cade căpuţul moale la mine în braţe. Tocmai a servit o porţie zdravănă de lăptic, după ce înainte bunica i-a schimbat scutecelul şi a distrat-o niţel. Uf, bunicii ăştia…mereu au chef de joacă, în timp ce părinţii parcă sunt pe pilot automat: schimbat, mâncat, adormit bebe, strâns jucării, pus la spălat, călcat, vase, sterilizat şi tot aşa de la capăt sau în altă ordine. Mă uit la mama, care îmi face semn că i-a adormit nepoata la mine în braţe şi îmi arată către pătuţ. Adică să o pun la nani, care va să zică. O aşez, deşi parcă nu aş lasă-o. E moale, pufoasă şi miroase aşa de bine a bebeluş…
– Mai odihneşte-te şi tu, mamă, dacă tot sunt eu aici! îmi zice mama şi mă trage de mâna din camera.
– Haide, mama, nu ştii câtă treaba am, lasă, vine vremea şi pentru odihnă, îi zic. Când pleacă fetele la facultate. Şi îi fac cu ochiul!
Zâmbeşte niţel, dar mă şi mustră din privire. Mă cheamă la bucătărie să îmi arate ce mi-a adus de dimineaţă şi nu am avut vreme să văd: orez cu lapte. Mă aşez bucuroasă la masă şi mă năpustesc pe castronel. Mă simt copil din nou, cu fiecare linguriţă de orez pe care îl iau. Cireşele de pe farfuria de alături îmi fac cu ochiul. Dintr-o dată, parcă nu mai simt oboseala şi încep să mă prostesc cu cireşele, mi le pun la ureche şi scot limba la mama. Începe să radă, deşi o văd şi pe ea obosită.
►Citeşte şi Mamă, tată, aţi înnebunit cu mâncarea voastră?!
– Bunico, ce orez cu lapte bun faci! îi zic, cu gură plină.
– Poţi să îl mănânci pe tot, pentru Teo am păstrat în alt castronel.
În timp ce mănânc, simt aroma de scorţişoară şi de lămâie, care mă transpun pe loc în copilăria mea. Îmi amintesc de casa noastră cu mica verandă şi de cireşul bătrân din curte. De bucătăria noastră mare şi de aromele care veneau mereu de acolo. Mă aud întrebând:
– Mamă, cum era când eram eu bebe? Îţi mai aminteşti?
Mama începe să zâmbească. După privire, îmi dau seama că scormoneşte şi ea înapoi, în trecut. Îi văd mâinile cum încep să aşeze un şerveţel şi să netezească faţa de masă. Simt emoţia mai mult din mâini, decât din glas. Începe să îmi vorbească încet:
(...)
Citeşte mai mult pe florinabadea.ro
