Cu siguranță, ai auzit de Gașca Zurli. Poate ai fost și la vreun spectacol de-al lor. Și, cu siguranță, ai văzut cum sunt atrași copiii și părinții deopotrivă de creatorea Zurli. De la primul spectacol cu Albă ca Zăpada și un singur pitic, până la conceptul de azi, în care sunt angrenați în jur de 50 de oameni, pare că a trecut o veșnicie și doar o secundă în același timp. O secundă de poveste, căci Mirela Retegan spune povești ca nimeni alta!
După 20 de ani de radio și alți câțiva de impresariat artistic, Mirela Retegan a găsit rețeta perfectă de a apropia părinții de copii. Cum? Spune povești! Și nu orice fel de povești, căci experiența a învățat-o care este puterea cuvântului. Poveștile ei sunt pline de joc și voie bună, interactive atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Iar poveștile ei prind viață pe scenă, alături de Gașca Zurli, mai nou la Teatrul de pe Lipscani. Dar și prin intermediul diferitelor evenimente. Pentru că Mirela e convinsă că asta este misiunea ei: să-i aducă pe părinți aproape de copiii lor. Este un adevărat entertainer care se folosește de sinceritate și nu de iluzii… Iar cei care îi citesc blogul, mirelaretegan.ro, știu cât de ușor își pune sufletul pe tavă. Este “Antrenorul părinților” care tocmai a lansat o nouă carte, „Pledoarie pentru Mami și Tati”. Despre aceasta și multe altele am vorbit cu Mirela, într-un interviu desprins parcă dintr-o poveste...
- Care este povestea cărții tale, „Pledoarie pentru Mami și Tati”?
Am făcut 20 de ani de radio și, când am vrut prima dată să scriu la ziar, mi s-a spus că nu am talent la scris. Eram convinsă că eu nu știu să scriu, până acum trei când am scris primul meu articol în „Tango”, iar Alice (n.r. Alice Năstase Buciuta, redactorul-șef al revistei „Tango”) mi-a zis „Tu scrii foarte bine”, iar eu i-am răspuns „Ești tu drăguță!”.
Primul meu articol din „Tango”, publicat acum trei ani, s-a numit „Pledoarie pentru Mami și Tati”. Același titlu pe care l-am folosit și pentru cartea ce tocmai am lansat-o, pentru că mi s-a părut punctul de plecare în jurul căruia gravitează tot ce am ajuns azi să fac.
În general, eu pledez – și în carte și în tot ceea ce fac cu Gașca Zurili – ca părinții să rămână în echipă în ce privește creșterea copiilor lor chiar dacă ei nu se mai iubesc, chiar dacă ei nu mai locuiesc împreună, chiar dacă sunt supărați unul pe celălalt. Să nu uite că au făcut acel copil împreună și că un copil nu crește drept într-o relație strâmbă.
Din păcate, părinții își doresc foarte tare lucruri pentru copii lor înainte de a-și dori lucruri pentru ei și cred că cei mici nu-și dau seama că noi ne certăm, că noi suntem supărați, că noi avem o problemă cu celălat, că noi acumulăm frustrări... Dar simt, și cresc în aceste mediu, iar toate acestea se reflectă în comportamentul lor.
Și atunci eu vin și le reamintesc părinților: “Hei, copiii voștri nu sunt niște plante! Nu sunt invizibili! Ei percep emoțiile voastre!”.
Iar „Pledoarie pentru Mami și Tati” este despre ce am înțeles eu de-a lungul timpului, mergând la diverse petreceri de zile de naștere cu Gașca Zurli. Noi am pus la punct “Momentul tortului”, atunci când la finalul unei petreceri apare… tortul. Este cel mai important moment al petrecerii, creditat de toată lumea, când noi îi întrebăm pe invitați ce le place cel mai mult la sărbătorit. “Mie îmi plac ochii”, ”Mie îmi place rochiția”… Și îi chem pe mami și pe tati și îi întreb și pe ei ce le place cel mai mult la copilul lor. Pentru cel mic, acesta este cel mai important moment din tot acel eveniment pentru că, în fața întregii lumi, părintele vine și îl confirmă. Și spune ”Îmi place aia, îmi place aia și aia, și aia și… “, iar copilul este fericit.
- Cât de mult te-ai documentat din cărțile de parenting, din articolele care inundă on-line-ul?
Absolut deloc! Toate lucrurile pe care eu le fac și pe care eu le scriu sunt experiența mea personală, ceea ce eu am înțeles din experiența mea de mamă și din experiența mea de entertainer. Am văzut la “Momentul tortului” cum unul dintre părinți lipsea și am văzut fața acelor copii… multă suferință.
Iar astfel de momente pot fi evitate dacă mami și tati știu să treacă peste problemele lor. Și am văzut cupluri care au trecut peste divergențele lor, s-au separt, însă fac totul împreună atunci când vine vorba despre copilul lor. Chiar dacă, poate, și-au refăcut familiile alături de alte persoane. Eu nu cred în “Mama 1”, “Mama 2”, “Mama vitregă”… Nu înțeleg de ce unii își obligă copiii să spună “Mamă” unor străine. Nu are nicio legătură statutul de actual soț sau actuală soție cu rolul de mamă. Sunt două lucruri diferite.
- Ce vârstă avea Maya, fetița ta, în momentul în care tu te-ai despărțit de tatăl ei? (n.r. Mirela a trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de Cornel Sorian, ex-Stigma)
Avea 4 ani și era foarte mică și mă punea tot timpul să-i spun de ce noi ne-am despărțit. E foarte greu să-i explici unui copil de 4 ani motivele unei despărțiri. Mi-a plăcut foarte tare că eu îi vorbeam și îmi curgeau lacrimilie șiroaie, iar ea a pus mâna pe mine și mi-a zis “Mama, eu te înțeleg. Tata a plecat, dar eu am rămas și tu trebuie să fii puternică pentru mine”.
- Au fost și momente în care Maya și-a dorit să stea la tatăl ei?
Au fost nenumărate astfel de momente, bineînțeles! A suferit foarte mult. Eu, când o vedeam cât suferă, îi spuneam șefului meu de atunci – Tony Teșiu, care este acum director de programe la Zu, iar pe atunci lucra la Național FM – “Tony, dacă aș fi știut cât poate să sufere Maya, poate aș fi trecut peste orice!”. Iar el mi-a zis un lucru care mi-a rămas bine întipărit în minte: “Relația voastră era un model pe care tu ți-l doreai pentru copilul tău?”. Nu, nu! Exclus!
Eu, din fericire, am reușit să-mi depășesc toate frustrările, toți nervii pe care îi simți atunci când te desparți de partenerul de viață. Pentru că o despărțire este o ruptură care afectează ambele părți. Dar am fost suficient de înțeleaptă să nu transfer înspre relația fostului meu partener cu Maya toate frustrările mele de femeie părăsită, nemulțumită…
Azi dimineață am fost cu Maya să-și refacă pașaportul. Maya are acum 15 ani. Și chiar mă gândeam… Eu am fost tot timpul cu ea în toți anii ăștia. Am fost cu ea să-și facă buletinul, să-și facă pașaportul, să-și pună aparat dentar, să-și pună ochelarii… E ușor frustrant să-ți dai seama, când rămâi mamă singură, că el e acolo – ok, o iubește, este nemaipomenit, și-ar da viața pentru ea -, o ia în vacanță dar, în rest, nu prea are multe bătăi de cap cu diverse lucruri mărunte care țin de îngrijirea unui copil, dar care necesită timp și energie. Însă eu mi-am asumat acest copil.
Să rămâi însăcinată poate fi o întâmplare, orice femeie poate rămâne însărcinată. În momentul în care află că este însărcinată, o femeie are două posibilități: să-i spună tatălui copilului că este însărcinată sau... nu. În momentul în care îi spune, își asumă faptul că ea își păstrează această sarcină dincolo de ceea ce vrea el. Dacă femeile ar deveni conștiente că această decizie le aparține și că noi, femeile, suntem însărcinate la propriu să aducem pe lume un copil, am reuși să depășim tot balastrul ăsta de frustrare.
Au fost momente în care Maya îl suna și el nu răspundea la telefon, iar mie îmi venea să sparg telefonul, dar strângeam din dinți și îi spuneam: “Sigur, este foarte ocupat. Dar tati te iubește foarte tare”. Însă eram conștientă că și pentru el a fost greu. O despărțire nu este ușoară, nici pentru bărbați.
- Care a fost cea mai mare teamă atunci, pentru tine? Vizavi de Maya…
Nu mi-a fost frică de nimic. Grija mea era să o ajut să primească cât mai ușor toate aceste lucruri. Să îi identific fricile și să o ajut să scape de ele. Mai ales că, la acel moment, Maya se temea că o s-o părăsesc și eu. Maya se temea că o să aduc un alt bărbat în viața noastră. Eu a trebuit să fiu atentă la tot și să o fac să se simtă în siguranță în această situație: să știe că tatăl ei nu a părăsit-o pe ea, ci că noi ne-am despărțit. Să știe că tatăl ei o iubește și că nu a fost vina ei că ne-am despărțit. Pentru că cei mici au tendința asta de a lua întreaga vinovăție asupra lor. Sunt extrem de sensibili și de fragili, tocmai de aceea este foarte important ce transmitem noi, adulții, pentru că putem să creăm în ei niște frustrări uriașe.
Maya mă întreba ”Mama, și tu o să te mai măriți vreodată?”, iar eu încercam să nici nu o mint, să nici nu-i spun niște lucruri despre care nici măcar eu nu știam daca se vor întâmpla sau nu.
Și îi spuneam: “Nu știu dacă o să mă mai mărit sau nu. Dar dacă, vreodată, o să se întâmple asta o să întâmple când voi întâlni un bărbat care, în primul rând, o să rezoneze cu tine. Care, în primul rând, o să-ți placă ție”. Iar ea, la 4 ani, mă întreba cum o să fie acel bărbat. Iar eu îi spuneam că trebuie să fie atât de deștept încât să vină la ea și să-i spună: “Maya, pune repede într-o geantă niște prosoape și costumele de baie, îi facem o surpriză mamei. Îi spunem că mergem în parc și, de fapt, dăm o fugă până la mare!”. Iar ea era fascinată, pentru că punctam niște lucruri despre care știam că ii fac ei plăcere. Sau un tip atât de deștept încât să spună: “Fetelor, luați-vă pașapoartele, am o surpriză pentru voi!” și să ne urce în avion și să mergem la Disneyland. iar ea era atât de încântată încât îmi spunea: “Mama, unul din ăsta mi-ar plăcea și mie!”.
- Și… a apărut un astfel de bărbat în viața voastră?
Nu. Timp de 7 ani după ce m-am separat de tatăl ei nu i-am prezentat nicio tentativă de bărbat în viața mea. Pentru că mi-am dorit să o țin departe de toate încercările mele de a-mi reface viața, pentru că au apărut tot felul de oameni. Și, după 7 ani, a apărut un bărbat care mi-a plăcut foarte tare, de care m-am îndrăgostit și care era cumva relația în oglindă. Era un tip divorțat, care lupta în instanță pentru custodia copilului său și care își dorea foarte tare să petreacă mai mult timp alături de el. Și eu mă vedeam în postura fostei lui neveste, iar pe el în postura fostului meu bărbat. Și atunci am înțeles mult mai ușor cum este să fii de partea cealaltă. La un moment dat, noi ne-am făcut planuri să plecăm undeva împreună, însă a primit un telefon de la școală care l-a anunțat să vină de urgență. Copilul lui făcuse febră mare. A lăsat tot și a plecat degrabă pentru că, în celălalt capăt al orașului, copilul lui era bolnav. Așa mi-a fost mult mai simplu să înțeleg prin ce trece tatăl după despărțire.
Pe el i l-am prezentat Mayei ca fiind iubitul meu, iar ea a fost extrem de simpatică căci, după prima întâlnire cu el, am întrebat-o cum i s-a părut. Iar Maya a zis: “Mama, pare genul de bărbat care știe să facă pasul înapoi”. M-a lăsat paf: “Ce vrei să spui?!”. Iar ea a continuat: “Își iubește foarte mult copilul. Asta înseamnă că el înțelege că relația noastră este pe primul loc și va știi să ne lase spațiu și să nu-și dorească să ocupe locul meu în inima ta”. Iar ea a gândit așa pentru că am avut tot timpul grijă ca ea să se simtă în siguranță indiferent cine va fi în viața mea.
- Cum vede Maya toată situația acum? Are 15 ani…
În iarna aceasta, am petrecut Crăciunul împreună pentru prima dată de când ne-am despărțit. Am fost toți trei, împreună, timp de două săptămâni. Pentru că ea și-a dorit foarte tare acest lucru. A spus: “M-am săturat să petrec tot timpul Crăciunl cu unul, Revelionul cu celălat…”. Și, uite așa, tatăl ei a venit de Crăciun în București și a stat cu noi, două săptămâni, după 10 ani de despărțire. A fost foarte interesant pentru că între noi doi s-a așternut pacea și liniștea. Am crescut foarte mult amândoi, ne-am maturizat și ne distrăm foarte tare pentru că el îmi spune: “Auzi, tu știi de ce ne-am despărțit?”, iar eu îi răspund: “Da, știu. Dar tu știi?”. Și el îmi spune “Da. Ne-am despărțit pentru că tu munceai tot timpul!”. Iar eu: “Nu, ne-am despărțit pentru că tu nu munceai deloc!” (râde)
Ne-am despărțit pentru că eram doi oameni care trăiau două filme diferite și fiecare păstrase altă amintire despre relația noastră. Și mi-a fost foarte clar că lipsa de comunicare, incapacitatea de a ne formula nevoile și de a ne negocia timpul și spațiul în relație a dus la despărțire. Acum, Maya este conștientă că, dacă noi am fi rămas împreună, la cât suntem amândoi de puternici ca personalități, eu nu aș fi putut face pentru ea atât de multe. Pentru că, paradoxal, când ești părinte singur și trebuie să iei singur toate deciziile e mult mai ușor să o faci. Când ești în doi, trebuie să ții cont de ce vrea și celălalt și nu întotdeauna ți se potrivesc.
Maya nu s-a simțit un copil abandonat, nu s-a simțit un copil împărțit, a putut oricând să-și vadă tatăl...
- Cum ai reușit să te impui în fața ei?
Cu prietenie. La noi nu există “Nu ai voie” și “Nu sunt de acord” și cel mai greu a fost să o învăț pe mama mea acest lucru. Pentru că eu am fost crescută cu “Nu e voie”… Iar eu am învățat-o pe Maya că poate să obțină orice cu argumente. Dacă ai argumente că luna de pe cer este vitală și mă convingi de acest lucru, eu îți aduc luna de pe cer. Pentru că vrei tu, pentru că așa ai tu toanele, fițele tale… acestea nu sunt argumente pentru mine. Și a funcționat foarte bine pentru că ea învățat să fie un foarte bun negociator. Evaluează foarte bine momentul în care cere ceva, cum cere, mă studiază, este atentă la niște detalii… iar asta o s-o ajute foarte tare pe ea în viață. Nu mă mai ajută foarte tare pe mine pentru că, acum, vine la mine și îmi zice: “Ce argumente ai?”. Și, recunosc, nu am întotdeauna!
"La 12 ani, Maya s-a culcat un copil și s-a trezit altul. Brusc."
- Cum ai trecut peste debutul adolescenței fiicei tale?
A fost copleșitor! La 12 ani, Maya s-a culcat un copil și s-a trezit altul. Brusc. Și eu nu mai știam de unde să o apuc. Pentru că Maya era un copil frumos și aveam o relație minunată. Și, brusc, aveam senzația că îmi răspunde de parcă aș fi scuipat-o! Și, brusc, a scris pe ușa dormitorului ei “Ciocăne sau mori!”… A fost acel moment de revoltă, specific adolescenței, iar eu nu am știut să-l gestionez atunci, cu toată înțelepciunea mea. Cât am fost eu de înțeleaptă când am divorțat, pe atât am fost de lipsită de tact când a debutat adolescența ei. Din fericire, mi-am revenit pe parcurs destul de repede! (râde)
Știi când m-am trezit? Când mi-am dat seama că m-am poziționat în echipa adversă. Ea era acolo, între noi era fileul și eu eram de partea cealaltă. Și așteptam de la ea mingile ca să i le pasez înapoi. Atunci mi-am dat seama că făceam ping-pong cu copilul meu. Am spus “Nu. Eu sunt cu tine în teren, în aceeași parte și dincolo de fileu e școala, societatea, toți cei împotriva cărora tu te revolți în această perioadă”. Am făcut echipă cu ea.
- Care au fost cele mai dure replici pe care le-ai primit de la Maya? Ți-a spus, de exemplu, că ești o mamă rea?
Nu, dar am avut parte de replici de genul “Vreau să fie aia mama mea! Uite ce mamă frumoasă e!”, când eu nu mai ajunsesem la coafor de nu știu când sau “Uite copilul ăla ce mamă pe tocuri are!”… pentru că eu am făcut aceeași greșeală pe care o fac multe mame: n-am mai pus preț pe mine. Și eram o mamă în espadrile, ca să fiu comodă, cu o sacoșă gen poștaș ca să car în ea cât mai multe, cu haine foarte largi ca să nu se vadă cât m-am îngrășat pentru că, din păcate, construcția mea face să acumulez kilograme mai ales în momentele de stres. Iar ea se uita în jurul ei și vedea alte mămici foarte aranjate, dichisite și îmi făcea observații. Dar nu îmi reproșea direct, îmi dădea exemple... poate mă prind! Am un copil tare deștept!
A fost plecată odată la Londra și mi-a trimis o scrisoare în limba engleză în care îmi comunica faptul că ea nu se mai întoarce acasă. Cred că avea vreo 7 ani.... Am simțit că înnebunesc! Care a fost motivul? Nu a fost unul anume, își dorea să petreacă mai mult timp cu tatăl ei, mai ales că ei se distrau foarte tare. Și era firesc, am înțeles foarte bine. În cele două săptămâni de vacanță, ei se distrau foarte tare, nu avea el timp să facă educație. Sigur că pe mine mă enerva că el era pus pe un piedestal, în timp ce eu trebuia să fiu autoritară. Dincolo de momentul ăla în care îți vine să muști din pereți, trebuie să-ți dai seama cât de puternic este tatăl copilului tău care a ajuns să stea departe de el, după despărțire. Iar copilul trebuie să știe că tatăl este al doilea părinte care și-ar da viața pentru el. Indiferent cât de mult se implică fizic, financiar, indiferent de cât timp petrec alături de copil, eu cred că doi oameni normali la cap din punct de vedere emoțional sunt părinți care știu să asigure copilului o stare de siguranță.
Știi la ce mă gândeam când îmi venea să-i spun Mayei cuvinte urâte despre tatăl ei? Dacă intră un nebun peste mine în casă sau dă unul cu mașina peste mine și mor, copilul meu va pleca să locuiască cu tatăl. Și îmi imaginam cum își va face ea băgăjelul să meargă să trăiască alături de omul ăla despre care eu i-am spus numai lucruri urâte... Asta m-a ajutat pe mine să-i construiesc Mayei o imagine frumoasă despre tatăl ei, nu o imagine împotriva a ceea ce simțeam eu. Pentru că sunt două lucruri total diferite. El este un om minunat, el este un om care și-o poate asuma pe Maya în orice moment, eu nu sunt o martiră. Eu mi-am dorit să o păstrez, să am grijă de ea, d-aia nici nu mă victimizez. Sunt o norocoasă că am trăit această experineță. El este victima, el a pierdut enorm din tot ceea ce am câștigat stând lângă ea în fiecare zi. Mărunțișurile astea care îmi consumă energia sunt într-un procent atât de mic pe lângă cât de mari sunt bucuriile pe care eu le trăiesc alături de Maya.
- Vreau să te întorci un pic în timp și să-mi povestești cum ai fost tu în timpul sarcinii. Nu existau atât de multe cărți de parenting sau site-uri dedicate creșterii copilului...
Clar, nu erau! Când am rămas însărcinată, după ce am făcut testul, prima ecografie am făcut-o la patru luni, pentru că mă simțeam atât de bine încât spuneam “Eu nu cred că sunt însărcinată”. Nu avem niciun fel de grețuri, nu eram obosită… nimic. Cred că am făcut doar trei ecografii pe durata sarcinii și un singur test de analize. Am născut prin cezariană pentru că sunt o fricoasă, recunosc! Am cerut anestezie totală. Totul a decurs foarte bine, nu am avut probleme. A doua zi, eu făceam ședință de sumar, lucram la radio pe atunci.
Eu cred că m-a ajutat faptul că nu am avut acces la prea multe informații legate de sarcină și naștere, pentru că mi-au rămas deschise toate simțurile. Eu cred că, în ziua de azi, mamele sunt încurcate rău de atâtea informații, pentru că se concentrează pe ce trebuie să facă, așa cum zice la carte, nu pe nevoile copilului. Eu nu cred în “rețetele de crescut copii”, pentru că fiecare copil are propriul ritm de creștere și de dezvoltare. Desigur, e bine să știi anumite lucruri în detaliu însă nu trebuie aplicate ad litteram. În loc să te bucuri de copilul tău te concentrezi prea tare pe grafice și nu mai ești atentă la adevăratele nevoi ale copilului tău.
Revenind la sarcina mea, am fost atât de bucuroasă încât nu am resimțit niciun disconfort. Eram atât de mândră de mine… aveam 107 kilograme și mă simțeam ca un fulg. Mă simțeam frumoasă și specială.
- Cum te-ai descurcat în primele luni?
Foarte bine. Am avut norocul că Maya a fost un bebeluș foarte cuminte, cred că într-o singură noapte nu am dormit. În rest, a fost perfect liniștită. M-a ajutat mama foarte tare. Iar el m-a ajutat foarte tare, ne-am bucurat împreună de acest copil. Mi-am reluat activitatea foarte repede. O luam cu mine la birou, o puneam pe balcon în landou, iar ea stătea la soare și dormea în aer liber.
- Iar apoi, după ce a mai crescut, ai avut ceva să-ți reproșezi?
La un moment dat, m-am trezit că făceam tot ce am urât la mama mea. Pentru că ea a fost modelul pe care l-am avut. Am fost extrem de riguroasă și de pretențioasă. Mă întâlnesc cu foști angajați care mă cunosc de 15 ani, de când am născut-o pe Maya, și care nu mă recunosc acum. Pentru că, atunci, nu se putea ține ritmul cu mine, eram convinsă că toată lumea trebuie să facă tot ce fac și eu. Când mi-am dat seama că eu, dacă voi continua în acest ritm, nu-i voi lăsa spațiu copilului meu să se dezvolte, am învățat să nu mai fac ceea ce eu văzusem la mama mea. Am învățat să o las să ia decizii, am învățat să o las să greșească, am învățat să îi dau încredere că eu o voi înțelege de fiecare dată când va greși și că ea poate să vorbească cu mine despre greșelile ei. La fel și eu. Vorbesc cu Maya despre greșelile mele, și despre cele din trecut și despre cele din prezent.
Ea vine și îmi povestește despre greșelile ei pentru că știe că nu-i mai este frică de faptul că eu țip. Ea știe că așa este modul meu de a mă manifesta când sunt foarte nervoasă. Acum nu mai țip așa de tare, însă am avut perioade în care țipam foarte tare. Într-o zi, o certam și eram cu mâinile în cap, iar ea a fost genială: “Mama, să nu uiți ce vroiai să-mi spui. Mă duc să fac caca și mă întorc!”. M-a lăsat cu mîinile în aer și mă întrebam dacă e cazul să mă enervez și mai tare că face mișto de mine sau să mă bucur că e atât de deșteaptă încât a înțeles că ori dezamorsează această situație ori… eu deja mă ambalasem foarte tare (râde). Altă dată mi-a zis: “Mama, eu înțeleg foarte bie ce îmi zici. Dar, de ce trebuie să țipi?!”.
Eu, acum, nu mă tem nici de droguri, nici de începerea vieții sexuale, nu mă tem nici de alcool, nici de anturaj... nu mă tem pentru că Maya știe că sunt persoana pe care se poate baza în orice moment, în orice situație. Și nu o să fugă de acasă la 19 ani, precum mama ei!
"Avem timp pentru toți nebunii... Mai puțin pentru copiii noștri"
- Cum a apărut Gașca Zurli?
Gașca Zurli a apărut din nevoia mea de a crea spectacole în care să le ofer copiilor informație foarte bine articulată. Am fost om de radio timp de 20 de ani, așa că știu foarte bine ce forță are cuvântul. Și, mai ales, ce importanță are ce spune o mamă asupra copilului ei. Tocmai de aceea am grijă să folosesc cuvinte pozitive, frumoase.
Mergând cu Maya la spectacolele clasice și am văzut lipsa de atenție a celor care produceau aceste spectacole la cuvânt. Mi-am dat seama că vreau altceva și că degeaba o protejez eu pe Maya reinventând poveștile. Cum am reinventat poveștile? Eram într-o seară extrem de obosită și îi spuneam fiicei mele o poveste. Și cum eram eu în starea aia de veghe am amestecat povestea cu visul și debitam. Iar ei i-a plăcut atât de tare încât a cerut din acel moment numai povești zăpăcite. Și așa a apărut Zăpă, de fapt, și acel concept al personajului de la Itsy Bitzy. Din păcate, dintr-o neatenție, am pierdut acel personaj. La acea vreme, nu am știut cum se protejează o marcă. Și am rămas doar cu dreptul de a recunoaște public că sunt doar autorul personajului. Dar am învățat lecția, iar acum tot conceptul Zurli este foarte bine protejat.
În toate spectacolele Zurli, interactivitatea, joaca, bucuria și atenția asupra cuvântului sunt ingredientele principale. Nu am avut bani să construiesc super-producții, așa că a trebuit să apelez la alte mijloace pentru a mă exprima. Așa au apărut spectacolele care puteau fi ținute în spații mici – la aniversări, zile de naștere – și care putea fi jucate cu o distribuție mică. De exemplu, am jucat Albă ca Zăpada în trei personaje: Albă ca Zăpada, evident, Mama vitregă și Mutulică, reprezentantul tuturor piticilor. Care făcea cât 7! A fost un fel de “Albă ca Zăpada și un singur pitic”.
Toate poveștile pe care eu le fac cu Gașca Zurli sunt inventate de mine, de-a lungul timpului. Sunt poveștile pe care eu i le spuneam Mayei atunci când aveam treabă. De exemplu, eram în bucătărie, învârteam în mâncare, iar copilul venea și spunea “Mama, mama…”. În loc să o trimit să se uite la televizor la desene animate sau să o trimit în camera ei să se joace nu știu ce, îi spuneam să stea în spatele meu și să nu o prind când se strâmbă la mine. Iar eu învârteam în oală și, din când în când, mă uitam cu coada ochiului și vedeam ce face, cum se strâmbă. Iar pe ea o amuza atât de tare… Sau când trebuia să-și facă ordine în cameră îi spuneam: “Aaaaa, nu cred că poți să strângi toate jucăriile astea într-o piramidă imensă în mijlocul camerei”. Iar ea îmi demonstra că putea. Între timp, eu îmi vedeam de treaba mea: mai întindeam o haină, mai ștergeam praful... Știi care e secretul? Fă o poveste din tot ce îi dai copilului să facă. Și el va crede povestea. Maya făcea piramida în mijlocul camerei după care îi spuneam: “Oau, ce e aici… Dar tu știi locul fiecărei jucării? Știi tu să le pui la loc?”. Și le punea!
Și am tot schimbat povestea și am adaptat-o în funcție de vârstă. Pentru că trebuie să-ți faci timp pentru copilul tău. Avem timp pentru toți nebunii, pentru toți șefii, pentru toate mărunțișurile, avem timp pentru toate lucrurile care nu contează. Mai puțin pentru copiii noștri. Dacă mâine ar fi ultima zi din viața mea nu vreau să-mi văd nici șeful, nici subalternul, nici medicul… vreau să-mi văd copilul!
- De ce crezi că proiectul tău prinde atât de tare? Care sut atuurile Găștii Zurli față de tablete, sa zicem? Sau față de telefoanele inteligente pe care copiii și le doresc acum cu ardoare?
Interactivitatea! Faptul că îi implicăm pe părinți și pe copii deopotrivă. Zurli se adresează familiei. Copilul nu mai stă singur cu o tabletă în mână. Copilul stă cu mami sau cu tati de mână și fac lucruri împreună. Pentru că vin împreună la spectacol!
- Care este cea mai frumoasă amintire din copilăria ta legată de părinții tăi?
Am foarte multe! Mi-o aduc aminte pe mama, la bucătărie, făcând plăcinte! Și cântând! Iar pe tata… făcând integrame împreună cu noi! Am o soră mai mică decât mine, care e acum bunică! De la mama am luat determinarea și capacitatea de a munci, iar de la tata – empatia și sensibilitatea.
- La final, hai să lăsam deoparte viața ta ca mamă, ca entertainer… Vreau să-mi spui care este cel mai mare răsfăț pentru tine?
O să râzi, dar, la un moment dat, îmi era dor să spăl haine cu mâna… sunt într-o perioadă atât de aglomerată, încât nu mai am timp de lucrurile casnice. Îmi este dor să fac curățenie: să-mi deschid toate geamurile, să-mi pun muzică și să șterg praful. În același timp, mă bucur foarte tare de vacanțe. Atunci mă resetez!
Foto: Facebook
