“Dă-i unui copil o baltă, un pic de pământ și o lopățică și nu-i mai trebuie nimic altceva.” Habar n-am dacă a spus asta cineva vreodată, dar dacă nu a spus-o, să nu uitați că la mine ați auzit-o prima oară. Mai ales că e foarte adevărată.
Îmi aduc aminte când eram eu ciutan, cu cât eram mai murdar seara după o zi de joacă, cu atât mi se părea că meritam mai multe laude. Ba uneori, dacă nu eram murdar din cap până-n picioare, chiar n-o înțelegeam pe mama de ce insista atâta să mă spăl. Ce era așa o mare scofală? Eram acoperit de noroi, nu de rahat…
Apoi am pățit și eu necazul care ni se întâmplă tuturor: am crescut. Și de la un moment încolo (din păcate nu pot să spun exact de când) am devenit un fandosit. Adică mi se pare nasol să mă murdăresc. Nasol să mă pătez când mănânc, deși nu știți ce eforturi trebuie să depun ca să mănânc civilizat și cât îi invidiez pe romanii din cărțile lui Mark care mâncau ca niște porci… Na, v-am zis că am devenit un fandosit!!??
Weekendul care a trecut am profitat de vremea frumoasă și m-am jucat mult cu Mark prin parcuri. Sâmbătă am tras un fotbal pe iarbă de ne-am umplut amândoi de noroi și-n fund.Duminică, la fel. Mai mult, duminică Mark și doi prieteni au găsit o baltă în fața casei noastre și s-au bălăcit în ea (mă rog, ei ziceau că scot apa, dar adevărul e că se bălăceau în noroiul ăla) vreme de vreo 15 minute. Nu vreți să știți cum arătau când au ieșit de-acolo.
E, și deși o parte a creierului meu se distra teribil uitându-se la ei și, trebuie să recunosc, fiind un pic gelos, o altă parte vorbea într-una în cap: “Doamne, uită-te cum arată! Ăștia vor să se urce în mașina mea?? Cât noroi, hai scoate-i de-acolo, ce faci? Oribil, oribil, oribil!!!!”
ȘI oricât încercam eu să-i spun că e ok, că e doar noroi, că se spală ușor și că mult mai importantă e bucuria lor, vocea aia n-a tăcut o clipă. Sigur, nu am ascultat-o, dar m-a deranjat că exista și că vorbea non-stop.
Când devenim niște dușmani ai murdăririi? Și mai ales de ce? Unii o să-mi spuneți că voi nu sunteți așa, că sunteți niște libertini, că bla bla bla. Să vă creadă mutu’, că eu nu vă cred. Poate aveți unele momente când sunteți ok cu murdărirea, dar în general, noi adulții, nu o acceptăm. Sau dacă o acceptăm, asta se întâmplă doar la copii. Dacă vedem un alt adult cu vreo șosetă murdară de noroi sau cu vreo cămașă puțin pătată, vai de capul nostru, ni se pare cel mai oribil lucru cu putință. Ceea ce e ironic, căci atunci când suntem noi ăia “în culpă”, nu înțelegem de ce nu beneficiem de puțină înțelegere.
Ceea ce e și mai ironic, este că ne-am dori în continuare să ne murdărim, dar nu ne mai dăm voie, noi înșine, să facem asta. În Spania se bat ăia anual cu miile cu roșii, până când zici că sunt toți niște marțieni. Dar, în rest, dacă ne pătăm cu un pic de roșie, zici că vine sfârșitul lumii, că e cel mai mare necaz care ni se putea întâmpla.
(…)
De ce nu ne (mai) permitem una din marile bucurii ale vieții ,ca din când în când să ne purtăm ca niște purcei? E atât de distractiv! Doar fiindcă societatea ne spune că acum suntem adulți și că trebuie să ne comportăm ca atare, asta n-ar trebui să ne oprească. Dacă ne mocirlim, asta nu ne face nici mai proști, nici mai puțin responsabili și cu siguranță nici mai nebuni. Da, or să zică mulți despre noi că am luat-o razna, dar am învățat cu toții deja, mai ales în era mediei sociale, că indiferent ce faci, cineva te va judeca. Așa că nu mai bine facem, măcar din când în când, și lucrurile care ne plac?
(…)
Murdărirea este bună! Păcat că uităm asta undeva, pe parcurs.
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
