Cei mici se plâng şi se vaită de parcă ar trăi în cea mai cruntă lume posibilă. În acelaşi timp, să recunoaştem, motivele lor sunt puerile şi, adesea, foarte egoiste. Nu este de mirare că ne pierdem, uneori, răbdarea când îi auzim că să plâng atât... Nu ai fost lângă mine când m-am trezit!, vreau clătitele să fie gata acum, nu peste 5 minute, colegul nu vrea să mă invite la el în vizită, mi-am scos ciorapul şi acum vreau să mi-l pună cineva la loc etc.
Eu am la activ câţiva ani de asemenea miorlăituri care se îndreaptă zilnic către mine pe voci diferite. Şi vă pot spune că nici după ce copilul a împlinit 5 ani ele nu au încetat, deşi eu am sperat să renunțe de aşa ceva încă de la 3 ani. Nu am reuşit să scap vocea plângăcioasă, dar am pus la punct câteva moduri de a reacţiona.
Vaaaiii... bietul pui mic.
Desigur că în capul meu îmi spun că iar se plânge copilul ăsta de nimic, dar sunt într-o stare bună şi nu arăt ce simt. Cel mai adesea această reacţie linişteşte copilul până la următoarea miorlăiala, când eu nu mai reuşesc să spun cu sinceritate Vaaaiii... bietul pui mic
Vorbeşte cum trebuie
Uneori mă loveşte simţul pedagogic – poate copilul ăsta se miorlaie atâta pentru că nu ştie de fapt cum se vorbeşte. Aşa că mă aşez la nivelul său şi îi spun că nu înţeleg ce îmi spune. Să mai repete, dar cu o voce normală. Ba chiar şi să îmi explice mai clar, ca să înţeleg. Poate că fac eu ceva greşit, dar în acel moment copilul explodează cu totul. Miorlăitul devine deja urlet. Cred că ar şi muşcă din mine dacă ar putea.
Ignor
Da, ştiu, este teatru de prost gust. Dar mai bine să ignori decât să răbufneşti. Până la urmă câte miorlăituri şi păreri totul mi se cuvine poţi suporta pe zi? Aşa că le mai şi ignor, cât pot. Mai ales seara, atunci este cel mai simplu, sunt atât de obosită încât nimic din ce se spune nu mă mai atinge.
Îmi vine să urlu
Pe cuvânt, parcă nimic nu mă face să urlu mai tare decât razgâiala mascata în suferinţă. Cel mai adesea reuşesc să mă abţin. Uneori nu îmi iese. Alteori stau trăznită ca o statuie în timp ce copilul mai să-şi scuipe plămânii de supărare că o picătură de îngheţată i-a căzut de pe cornet pe jos.
Nici gând să vă dau exemplu să faceţi ca mine. Mai bine faceţi ca alţi părinţi. Am citit de curând cum o mamă a reuşit să îşi înveţe copilul de 3 ani să înţeleagă că sentimentele negative nu sunt ceva ce trebuie să simtă obligatoriu, că numai de el depinde dacă alege să se simtă bine sau rău. Şi dacă îl supăra ceva să vină la părinte să ceară să îi pună o melodie care să îl liniştească. Ce să zic, jos pălăria! Eu nu ştiu mulţi adulţi capabili să pună în practică aşa ceva. Altfel, de câte ori m-ar scoate din minţi copilul mi-aş pune o melodie şi gata, fericirea este aici!
