O astfel de remarcă nu ar funcționa între doi adulți. Ca ei să formeze un cuplu, e nevoie de dragostea amândurora. Și nu e niciodată suficient ca unul să iubească până la stele și înapoi, iar celălalt deloc. NU.
Dar când vine vorba despre relația părinte- copil, lucrurile se schimbă radical.
Noi, părinții, ni-i vom iubi pe copii ca pe ochii din cap. De la începuturile existenței lor, până la sfârșitul ei, moment pe care nu ni-l dorim să-l prindem în viața noastră. Niciun părinte nu-și dorește asta. Nu aprofundez că e vorba despre tragedii, iar textul ăsta ar trebui să fie pozitiv.
Îi iubim pur și simplu. E o dragoste imensă, de care nu te credeai vreodată capabil. Dar, pe nesimțite, ea s-a instalat în sufletul tău și te-a acaparat cu totul. Uneori e o dragoste chiar bolnăvicioasă. Ești egoist, n-ai vrea să-ți împarți copilul cu nimeni, ai vrea să-l ții în casă doar pentru tine. Ești gelos când și alte lucruri îl fac fericit, nu numai îmbrățișarea ta.
Iar copilul ăsta îți întoarce dragostea foarte rar. Cu siguranță, mult mai rar decât ți-ai dori tu. Când e mic, mai primești alinare, dar odată ce crește, devine tot mai independent și ajunge să creadă că e chiar deplasat să-i spună părintelui, în văzul lumii, „Te iubesc!”.
Încet, încet, mogâldeața aia de om, care, la început, e lipită de tine, care doarme doar pe pieptul tău, pentru că acolo este lumea ei magică, se îndepărtează. Sau, din timp în timp, îți trântește un „Voi, părinții, îmi distrugeți viața!”. Am pățit-o, v-am povestit despre asta. Și fuge în camera lui, supărat. În timp, nici nu vei mai avea voie să intri în camera aia. Acolo se va simți el în siguranță, nu în brațele tale.
I-am făcut toate răutățile astea mamei mele. Am avut momente când o uram sincer. Da, o uram și, pentru o simplă pedeapsă, provocată tot de vreo trăznaie de-a mea, uitam tot binele ei, toată dragostea pe care mi-o oferise până atunci. O uram și mi-aș fi dorit altă mamă. Că asta mi se părea că nu mă înțelege, că este prea dură, că pur și simplu nu vrea să facă nimic din ce-mi doresc eu.
Acum regret, regret că nu am gândit cum gândesc acum, ca un adult. Dar copiii nu pot gândi ca părinții lor, sunt doar copii. Nu vor aprecia niciodată eforturile noastre, dragostea noastră, lucrurile pe care li le luăm. NU! Vor vrea mereu mai mult și vor fi mai tot timpul nemulțumiți.
Dar, așa e viața! Așa am fost și noi. Ne-am apreciat părinții târziu, poate unii dintre noi prea târziu.
E în regulă, copile! EU te iubesc! Și te iubesc pentru amândoi! E suficient! Nu-mi trebuie nimic în schimb.
Nici recunoștință, nici pupici, nici îmbrățișări. Știu că, atunci când vei vorbi cu prietenii tăi despre mine, îmi vei spune „babalâcul” sau „tataie”. Sper doar ca, la maturitate, să-mi spui din nou „tată”.
(...)
Citește mai mult pe taticool.eu!
