A fost odată ca niciodată un om..nu, scuze, un bărbat care, ca orice bărbat, vorbea puțin sau, mai corect spus, vorbea suficient. Apoi a cunoscut-o pe soția sa și lucrurile au luat-o complet razna. Femeia aceasta vorbea foarte, foarte mult și bărbatul din povestea noastră era, uneori, pur și simplu speriat. Înfricoșat că la un moment dat ea s-ar putea să nu mai tacă vreodată. Dar, spre bucuria lui, femeia mai și tăcea din când în când, poate și pentru că bărbatul obișnuia să-i spună:
– Te rog eu, hai să mai și tăcem, că, pe bune, nu mai pot!
Anii au trecut și bărbatul și femeia noastră au avut un copil. Un băiat minunat. Lucru care l-a bucurat nespus pe eroul nostru. Doar că, la un moment dat, copilul minunat a-nceput să vorbească. Și, spre deosebire de mă-sa, el chiar nu s-a mai oprit.
Așa că bărbatul nostru speră să trăiască până la adânci bătrâneți, dar cu siguranță liniște nu va mai avea prea curând în viața sa.
Sfârșit.
Băi, nene, copiii voștri mai și tac? Vă rog ca imediat ce vă opriți din râs să-mi răspundeți și mie pentru că:
1. în caz că nu, să știu că nu sunt singurul care am îmbulinat-o
2. în caz că da, să știu pe cine înjur și invidiez.
Îl iubesc mai mult decât aș putea spune în cuvinte. De fapt, nici nu prea mai am cum să spun în cuvinte, că nu mai apuc de el. Știți voi filmele acelea în care, în mijlocul unei discuții, oricărei discuții, apare unu’ nevorbit de care, dacă faci greșeala să nu-l ignori complet, nu mai scapi până la finalul filmului? E, întrebarea mea e cum aș putea eu să-l ignor pe copil? Adică nu, uneori îl ignor, dar n-am eu atâta ignoranță în mine, câtă dorință de a vorbi are el.
Hai să luăm o zi la întâmplare. Oricare, că el e genul “vorbăreț constant”: luni, marți, weekend, eu pe budă, el pe budă, eu la duș, eu după ce l-am rugat să tacă pentru că vreau un pic de liniște șamd. Dar, de exemplu, lunea trecută, spre seară, am luat-o pe jos spre maică-mea. Noi doi. El, foarte încântat, a început să-mi povestească cum a fost la cursul de înot. Și nu știu dacă ați remarcat, dar copiii, cel puțin ăștia de 4 – 6 ani, nu pot merge și ei liniștiți pe stradă. Ei merg în stil “parkour”, adică sar, țopăie, se agață de tine și altele non-stop, de nu știi la e să fi atent mai întâi și fiind onvins că naveți cum să nu agenți la spital în urma vreunei “scheme” de-a lui.
Deci, revenind, ca în poveste, am plecat spre casa bunicii. Dar, nu ca în poveste, tot drumul…TOT DRUMUL, copilul a vorbit și a sărit neîncetat…NEÎNCETAT. Adică lucrurile au arătat cam în felul următor (Legendă: cu italic nebolduit sunt cuvintele lui, cu italic bolduit sunt gândurile mele, cu scris regulat sunt acțiunile lui):
Am fost azi la înot a doua oară și mi-a plăcut chiar mai mult ca prima… se suie pe o bordură și încearcă, fără succes, să sară peste o baltă…antrenorul mi-a zis Meștere și eu am fost tare încântat și X-ulică nu a înotat așa de bin…O, Doamne, arată-mi că exiști și fă-l pe ăsta să tacă!…și apoi m-am băgat la fund uite așa…se suie un gard, sare în curte, se suie înapoi pe gard, sare în stradă…și am rezistat 4 secunde dar nu mi-a fost frică…Deci, e clar, nu exiști!…și apoi ne-a lăsat să sărim și am sărit fără baghetă și m-am dus la fund dar…sare într-un picior pe un dâmb din asfalt și apoi pe celălalt jos de pe dâmb…nu m-am speriat că a venit instructorul…Ăsta vorbește mai tare decât oricare gând de-al meu…și apoi am înotat și spate…Îmi arată cum înoată pe spate și vrea să se pună pe jos, pe asfalt pentru o exemplificare cât mai exactă…și pe față…vede o pisică și fuge după ea să o sperie…și am înotat 5, nu, 6 bazine!!!…Deci așa te răzbuni tu pe necredincioși!?!?!
Și tot așa, vreme de vreo 25 de minute. Asta la dus. La întoarcere a vorbit doar 23 de minute, asta pentru că 1. Am mers mai repede, 2. Am sunat pe oricine a fost dispus să stea de vorbă cu mine.
(…)
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
