Moartea unui copil de 1 an si aproape 3 luni nu poate lasa indiferent pe nimeni, fara sa conteze cat de aproape sau cat de departe am fi de acel pui de om. Taticul-blogger Alex Zamfir povesteste despre Petru, cel pentru care a strans vreo suta de oameni ca sa alerge si sa stranga fonduri. Fonduri necesare pentru un tratament intr-o clinica din Germania. Povestea princhindelului nu are un final fericit, insa trebuie data mai departe…
Petru a murit la varsta de 1 an si aproape 3 luni. Asa ca aceasta poveste va fi in multe feluri, dar nu va avea un final fericit. Asta nu inseamna ca ea nu ar trebui povestita, caci Petru a fost un copil minunat de care merita sa ne amintim cat de mult si de des putem. Si pentru ca sper ca intr-o zi Mark sa citeasca acest text si sa inteleaga ca daca eu sunt un tata mai bun, acest lucru se datoreaza si faptului ca Petru a facut parte din viata mea, chiar daca fugitiv si de la departare.
Am aflat de Petru in luna mai a anului 2013, cand Mark abia implinise 2 ani. Era un baietel de doar 5 luni care fusese deja diagnosticat cu neuroblastom. Am citit povestea lui intr-un articol pe hotnews si in timp ce citeam am simtit ca ma sufoc, ca asa ceva nu se intampla, de fapt, decat in filme si ca nu poate fi adevarat. Am terminat de citit articolul si primul impuls a fost s-o iau la fuga. De frica, de tristete, de „poate o sa fie mai bine cand termin de alergat”. Apoi m-am gandit ca n-ar fi chiar asa o idee proasta sa alerg, atata timp cat as face-o pentru Petru.
Si uite-asa s-a nascut „Alerg pentru Petru”, un eveniment desfasurat la inceputul lunii iunie in Herastrau. Pe atunci nu aveam nici blog, nici Facebook, am folosit doar mailul si cei de la Hotnews au publicat apelul meu.
Ne-am strans vreo suta de oameni in acea dimineata si am alergat toti cu speranta si convingerea ca ajutorul nostru va contribui, macar putin, la insanatosirea lui Petru. Mi-aduc si-acum aminte cat de increzatori eram cu totii ca totul va fi bine pana la urma, caci Petru era deja la o clinica in Germania.
Si lucrurile chiar au mers bine cateva luni. Petru se simtea din ce in ce mai bine, analizele erau din ce in ce mai bune, iar Gabriela, mama lui Petru, cea care a stat permanent langa el in acele luni, era din ce in ce mai optimista. Pana intr-o zi de octombrie sau noiembrie, cred, cand intreband-o ce mai face Petru, mi-a raspuns ca exact cand se pregateau de transplant, au vazut la o analiza ceva. Nu erau siguri ce, dar Gabriela spera sa nu fie…spera sa nu fie.
Un mic pas inapoi, m-am gandit eu, nimic mai mult. Petru avea sa fie bine, nu? Nu exista alta solutie, doar fuseseram atatia la acel eveniment, toate energiile noastre trebuiau sa conteze cumva.
(…)
25 februarie 2014. Marti dimineata. Ma trezesc pe la 6 si ceva si, ca majoritatea oamenilor in ziua de azi, primul lucru pe care-l fac este sa-mi verific telefonul.
Petru nu mai are mult. Speram sa reziste pana joi ca sa-l aducem acasa.
Cred ca am stat cu telefonul in mana, nemiscat, multa vreme. Si sunt sigur ca nu o sa uit niciodata in viata mea acele cuvinte citite pe ecranul telefonului.
Tot restul saptamanii nu m-am putut gandi decat la asta. Nu-mi venea sa cred ca se poate intampla asa ceva. Doar facusem tot ce se putea face. Doar el fusese in Germania, pe mana celor mai buni doctori. Doar….doar….doar. Doar ca nu a fost suficient.
Pe 26 februarie am citit aceasta postare a parintilor lui:
"Dragi prieteni,
Petru,micul nostru luptator, duce o ultima batalie…Conform doctorilor va fi crancena, dar scurta… Se pare ca Domnul Il cheama degraba sa-i fie alaturi…Noi inca ne rugam sa faca o minune si sa-l faca bine si sa-l lase langa noi.
Oricum ar fi, tati si mami sunt asa mandri de puiul lor. Este inima si sufletul lor!".
Cand am citit partea cu tati si mami sunt asa mandri pe puiul lor. Este inima si sufletul lor!, am simtit ca nu mai pot. Am plans cum nu cred ca am mai plans de cand eram mic. Mi-am plans toata neputinta, frustrarea, nervii si tristetea. Si de cate ori imi aduc aminte de acest mesaj, imi vine sa o iau la fuga. Din pacate, nu mai pot alerga pentru Petru.
(…)
Mi-am jurat ca nu voi mai incerca niciodata sa ajut un alt copil, pentru ca nu as mai putea suporta sa trec prin asta inca o data. Si m-am tinut de promisiune cateva luni bune. Apoi, din fericire, cumva, fara sa stiu nici acum exact cum anume, Horia si Mihnea si Tudor si-au gasit drum prin viata mea. Si m-am bucurat sa ii pot ajuta, asa cum ma bucur azi de fiecare data cand vad o poza noua cu ei, cand vad ca sunt mai bine si cand ii vad ca rad.
Dar de Petru imi este cel mai dor. Si asta nu cred ca se va schimba vreodata. Petru, fara sa-si propuna acest lucru, m-a invatat atat de multe lucruri despre mine. Si nu va pot spune cat imi pare de rau ca nu voi putea niciodata sa ii multumesc personal pentru asta.
In primavara anului trecut, am baut o cafea cu Adi, tatal lui Petru. Mi-a povestit in vreo doua ore tot calvarul prin care au trecut. Dar cel mai mult mi-au vorbit tacerile lui. Si ochii. Ochii unui om care a fost de mai multe ori in infern si care a fost nevoit, cu voia lui sau fara, sa se intoarca de acolo de fiecare data.
La un moment dat, asa, din senin, mi-a spus:
– Stiai ca Gabi e din nou gravida? O sa avem o fetita la vara!
Sophie e o minune de copil care a implinit deja 6 luni. E frumusica si rade in mai toate pozele. Ca si parintii ei.
Nu, acesta nu este un final fericit al povestii lui Petru. Dar ma bucur enorm pentru Gabi si Adi. Si sunt convins ca si Petru, de acolo de oriunde-ar fi, se bucura sa-si vada parintii impreuna, zambind alaturi de sora lui.
Citeste mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
