Am o vagă impresie că articolul “Facem și noi niște copii pe bani?” mi-a adus, pe lângă multe comentarii, și niște “dezprietenii”. O singură părere de rău am – că oamenii aceia poate, dacă priveau subiectul din altă lumină, ar fi înțeles esențialul. Acuma, ce să zic, recitind, îmi dau seama că nici eu nu am fost cine știe ce empatică în exprimare.
Însă, când știu că trebuie să mă duc cu Andre la dentist și singurul cabinet stomatologic pentru copii și cu cele mai bune recenzii e la vreo 20 km de mine, iar medicul de familie la vreo 15 km, pentru un pediatru bun trebuie sa plătesc sute de lei, iar pentru o parcare decentă trebuie să mă isterizez și să mă cert cu paznicul mă cam “aprind”. Nu mai spun că îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai trebuie să merg cu tramvaiul la grădiniță sau cu metroul la serviciu. Locurile pentru femei însărcinate sau mame cu copii sunt foarte bine ascunse. Mai vorbim de educatoarele care agresează copii?
Dar vrem să stăm doi ani acasă să îi oferim ce e mai bun din ce e mai bun, ca apoi să “aruncăm” copilul în lume, să se învețe și el cu greul.
Să vă spun mai jos experiența mea de mamă în relația cu viața socială, asta ca, în cazul in care v-ați fi așteptat să alăptez cu toate țâțele la cerere, până aproape să-mi ajungă la teniși (că se pare, e ultima modă) și copilul să meargă în clasa 1, claie peste grămadă în patul conjugal în timp ce bărbatul se bucură de independență la separeu cu pornache pe ipad, să gătesc doar raw vegan și să fac homeschooling, să fi stat acasă în concediu 2 ani și să găsesc o bunică pentru al treilea deoarece copilul până la 3 ani nu are dezvoltat simțul socializării și de aia nu e bine pentru el la grădiniță și vreți să citiți doar despre asta, vă fac viața mai ușoară acum și vă zic că – nici pe departe și probabil ăsta va fi ultimul articol citit de voi pe acest blog.
Și mai mult decât atât, sunt fix pe invers.
Adică, înainte de toate, dacă mie nu îmi este bine, copilului nici atât. Ăsta e motto-ul meu de viață de mamă. În forma pozitivă, că așa trebuie – mamă fericită, copil fericit!
Concret:
- pe Andre l-am alăptat până la 12 luni și merge la creșă de la 11 luni. Aș fi murit cu zile să stau 2 ani acasă fără împliniri profesionale. Eu nu sunt omul extremelor, nu pot fi doar mamă sau doar angajată. Deci, și satisfacții profesionale, și familiare.
- pe Beatriz am alăptat-o până la 9 luni și merge la creșă de la 10 luni. La ea a fost neplanificat de aceea nu aș mai face la fel. Cred in continuare ca dermatita atopică pe care o are este (și) pe fondul separării de la 9 luni.
- mâncăm de toate, mâncare gătită, fără prăjeală, de exemplu, cartofi prăjiți nu fac niciodată (decât la cuptor pentru o rețetă portugheză de pește) și aproape niciodata: șnițele, chifteluțe, pește, etc. Foarte rar ieșim la masă in oraș cu copiii sau fără. In primul rând pentru că programul de somn este strict, iar fără copii e aproape imposibil. Nu avem bunici sau bone. Gătesc zilnic, strict cât mâncăm. De aceea, dacă veniți neanunțati la noi in vizită nu voi avea mâncare in frigider.
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
