Doi prieteni mi-au povestit despre asta în ultimele zile. Își duc copiii la grădiniță, pentru prima oară. Una prin centrul Bucureștiului, alta prin Militari. Metoda aplicată este, însă, aceeași. Copilul este adus în clasă și părinții sunt invitați de urgență afară. Nu mai au voie să-l vadă decât la finalul programului. Unul dintre prietenii mei îmi povestea că, ieri, a ajuns un pic mai devreme la grădiniță și nu a fost primit înăuntru. „Ați venit prea devreme. Copilul este la masă, așteptați afară, până termină”. „Dar știți copilul meu oricum n-a mâncat deloc toată săptămâna și mă gândeam să mergem împreună la masă.”
Primul prieten și-a retras copilul de la grădiniță. Caută alta. De fiecare dată când își lua băiețelul era plâns și speriat. Noaptea visa că e lăsat singur, fără părinți, și se trezea urlând. Totul s-a sfârșit, când, după o săptămână, copilul a refuzat categoric să mai meargă la grădi. La fiecare tentativă de plecare, urla ca din gură de șarpe, că-i este teamă, că nu-i place de educatoare, că nu vrea să stea fără părinți.
Copilul celui de al doilea prieten se pare că e mai ușor adaptabil. Merge încă la grădiniță și suportă mai ușor separarea de părinți. Stă doar 3-4 ore și mami și tati îi explică în detaliu că nu vor lipsi mult de lângă el.
Ambii copii sunt mici, cum vă spuneam, sunt în primul an de grădiniță.
La noi, a fost cu totul altfel. La grădinița la care am ales să o ducem pe Soph, la fix 2 ani, educatoarele ne-au sugerat să stăm pe hol, să păzim ușa clasei câteva zile. Da, chiar așa, să păzim ușa clasei. (fotografia e chiar din acele momente. Cristina era acolo, pregătită oricând de o îmbrățișare.)
(...)
Citește mai mult pe taticool.eu!
