Citisem recent o poveste cum pe un grup de Facebook cu cca 300 de mame, o mămică a întrebat dacă poate să îl adauge și pe al ei bărbat pentru că urma o perioada încărcată profesional și vroia ca și domnul să fie informat și să beneficieze de informația vehiculată pe grup. Domnul era foarte deschis și nu avea nimic împotrivă să fie pe grupul ce până atunci fusese format numai din femei. Deși cauza a avut și susținătoare până la urmă s-a votat pentru ne-acceptarea domnului cu pricina și de aici articolul ăsta apucă un subiect care probabil zace ascuns în dulapul multor cupluri devenite părinți – de ce tații nu sunt la fel de implicați ca partenerele lor în creșterea copiiilor.
Devenim părinți și ne cam uităm individualitatea. Avem impresia că suntem doar părinți. Iar in lumea noastră, a părinților, mama întotdeauna are rolul suprem. Ea a adus copilul pe lume, ea l-a alăptat, ea știe să îl adoarmă și când să îl adoarmă. Știe ce să îi dea de mâncare și când, ce program să îi facă, ce să îi dea voie să facă și ce să nu îi dea voie să facă prea des. Ea știe ce e bine și ce e rău pentru copil.
Dar să nu uităm că și Adam a mușcat din măr. Și tatăl își iubeste copiii și i-a dorit la fel de mult (ok, nu discutăm de copiii ajunși tați peste noapte). Iar înainte de a fi părinți, mama și tata erau doi oameni care se iubeau și care s-au luat la bine și la greu, nu?
De ce se despart cuplurile când nu mai sunt doar cupluri?
Dads, we need to talk!
Totul în ziua de azi se întâmplă cu viteze gigabitice, fie că sunt rele necesare care ne mânâncă individualitatea și timpul fie că sunt bulgării de zăpadă ce încep să se rostoglească imediat ce intenția e pusă apăsat.
În această forfotă, suntem datori să fim prezenți. Și nu la “Dragomirescu? Prezent!” mă refer. Prezenți în noi, cu noi. Prezenți în viața de cuplu. Prezenți în viața de familie. Prezenți atunci când curățăm catofii sau dăm cu mopul cu aburi.
Când ai vorbit ultima oară tu cu tine? Dar așa, super sincer și centrat. Ca într-o mediație. A fost o discuție calmă? O ceartă? Prea mare gălăgia, nu?
Te-ai gândit vreodată că dacă copiii te văd mereu cu telefonul în mână o să vrea și ei să facă același lucru sau mai rău, o să creadă că device-ul ăla e deasupra lor în topul lucrurilor importante pentru tine?
Te-ai gândit vreodată că femeia de care te-ai îndrăgostit nu mai are timp să fie femeie?
Te-ai gândit vreodată că părinții se susțin reciproc în comunicarea deciziilor către cei mici numai dacă au timp să își vorbească singuri?
Când ai aranjat (da, tu!) lucrurile de așa manieră încât să poți ieși doar tu cu doamna la o plimbare, un pahar de vin sau un film bun?
Pe bune că problemele tale de la birou justifică răspunsul nervos pe care i l-ai dat copilului tău? Că tu aduci banii în casă și nimic nu e deasupra misunii tale, nu?
Nu te cert. Pun niște întrebări la care răspund și eu.
Dacă de abia a început rodul grădinița și se desparte greu de tine sau de mamă, te-ai gândit vreodată că este și pentru că voi vă despărțiți greu de el?
Oare independența atât de necesară copilului tău nu îți este și ție vitală? Dar doamnei?
Când ești #1dad și prepari cina pentru toată familia, oare o ieși mai bună mâncarea dacă te gândești care va fi urmărtoarea activitate petrecută de tine doar cu copilul în loc să te stresezi de prezentarea aia care trebuie să fie gata luni?
Dacă faci o listă cu toate lucrurile pe care le face partenera ta într-o săptămână și le evaluezi în funcție de cât ar costa serviciile unei persoane care ar face fiecare dintre lucrurile alea cum iese? Ar trebui doamna să câștige mai mult decât superiorul tău, nu?
Când nu îți mai recunoști colega de pat de cât de mamă e, oare poți să fii și tu mai mult tată și să îi spui calm și zâmbitor “I got this!”?
Hai mă, pe bune că nu te cert. Uite:
Să nu cădem în extreme. Copiii au nevoie și de echilibru iar nevoile de mamă-mămică, tată-tătic trebuie satisfăcute în mod egal. Acum sau mai târziu printr-o formă sau alta de terapie.
(…)
Citește mai mult pe www.urbankid.ro!
