Salut,
Nu cred că ne cunoaștem, dar cel mai probabil ne-am văzut la un moment dat: prin parc, pe la vreo petrecere de copii, pe la vreun restaurant sau prin mall. Nu cred că mă mai ții minte, adevărul e că nici eu nu te-aș mai recunoaște dacă ne-am vedea azi pe stradă. Dar țin minte că te-am auzit spunând niște lucruri și apoi țin minte că m-am uitat la copilul tău: părea foarte simpatic, cu poftă de joacă, pus pe șotii și pe făcut tot felul de năstrușnicii.
Și îmi mai aduc aminte că a făcut ceva, vreo chestie pe care o face orice copil la un moment sau altul (dar ce spun eu, o fac și adulții, poate doar nu la fel de des): a scăpat ceva pe jos care s-a spart, a încercat ceva și nu i-a ieșit, a pocit vreun cuvânt, s-a împiedicat, a răsturnat vreo farfurie. Chestii din astea, cum să le zic?… Normale.
Să știi că m-am uitat foarte atent la el, la copilul tău, și pot să-ți spun cu mâna pe inimă că nu părea deloc prostănac. Probabil pentru că nu este.
De aceea îmi permit să te întreb, că poate știi tu ceva ce eu nu știu: copilul tău e prostănac?
Nu? Atunci de ce îl faci așa? De ce îi spui chestia asta sau, mai rău, le spui altora chestia asta despre el cu el de față, pe un ton condescendent?
De ce folosești fraze de genul: “Mamă, da’ prostănac mai ești!”…”L-ați văzut p-ăsta ce prostălău e?”…”Ce ți-am zis eu să nu faci chestia asta? Știi că ești prost și nu ești în stare!” șamd samd șamd șamd șamd șamd șamd șamd șamd
Te gândești că așa îl încurajezi? Să ce? Că singurul lucru pe care îl încurajezi să-l facă este să ajungă să creadă despre el că este un prostănac. Repetiția este mama învățăturii și cum îmi închipui că dacă te-am auzit eu o dată, întâmplător, i-ai mai spus lucrul acesta și cu alte ocazii, nu pot decât să bănuiesc că nu va mai trece mult timp până când el își va internaliza această etichetă.
Poate o faci pentru că gestul lui te-a enervat foarte tare, te-a rușinat în fața altora, te-a făcut să-ți închipui că ceilalți vor crede despre tine că ești un părinte varză pentru că ai un copil care se împiedică, scapă farfuria sau mai știu eu ce?
Chiar dacă ar fi așa, nu cred că ar trebui să te răzbuni pe copil. Mai ales dacă prietenii tăi sau oamenii care asistă la respectiva scenă sunt oameni normali la cap, eventual părinți, aceștia vor realiza că astfel de “accidente” se întâmplă mereu. Nu cu multă vreme în urmă, eram într-un McDonald’s arhiplin și am vărsat pe jos un pahar întreg de cola. Tot l-am întins pe jos. Mi-am cerut scuze, m-am oferit să curăț băltoaca (nu a fost nevoie) și cam atât. Nu m-a certat nimeni, nu s-a supărat nimeni, ba i-am văzut pe unii zâmbind înțelegător, amintindu-și probabil de momentul în care au pățit și ei la fel. Nu pot decât să-mi închipui ce era la gura ta dacă ar fi scăpat paharul copilul tău…
Sau hai să te întreb altfel? Ai avut (sau ai) vreun șef care să fie genul care te face de rahat de față cu toată lumea? Care te duce într-o întâlnire cu un client și când clientul e nemulțumit dă imediat vina pe tine, iar tu, încolțit, nu poți decât să lași capul în jos și să te frustrezi? Dacă nu ai sau nu ai avut așa ceva, sigur ai auzit pe cineva povestind o astfel de întâmplare. Mai știi ce nasol te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Mai știi ce-ți venea să-i faci, pe bună dreptate, acelui șef?
Doar că tu poți să te consideri un norocos: imediat ce ai rămas singur(ă), ți-ai sunat un prieten și te-ai răcorit, povestindu-i toată tărășenia dar, mai ales, povestindu-i ce ai vrea să-i faci șefului.
Copiii nu fac asta. Ei nu se duc la prietenii lor să le spună: “iar m-au făcut ai mei prost pentru că am călcat într-o băltoacă. Mamă, ce idioți sunt, aș vrea să le smulg capul de pe umeri!!!” (cam asta zicem cu toții despre șefii idioți,nu?)
Copiii doar înghit jignirea, acumulează frustrarea și, dacă le repeți de câteva ori, încep și ei să creadă că sunt prostănaci. Și uite așa dai de vreun prieten adult care face o tâmpenie și căruia îi spui în glumă, cu zâmbetul pe buze “Mamă, ce prost ești!” iar el/ea îți răspunde foarte serios “Știu, așa-mi zicea și maică-mea/taică-meu.”
Nu, n-am niciun dubiu: copilul tău nu este prostănac. Nici împiedicat, nici nepriceput, nici antisportiv sau mai știu eu cum. Copilul tău este un copil care decoperă lumea, făcând de multe ori greșeli.
Greșeli care nu te deranjează când le vezi la alții. De ce te-ar deranja când le vezi la al tău? Încearcă să-ți răspunzi la această întrebare, s-ar putea să fii surprins. Și să te gândești mai bine data viitoare când stă să-ți iasă pe gură vreo tâmpenie.
Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!
