Se pot spune foarte multe lucruri despre un nou născut în acele prime momente când este scos din burta mamei: că este grăsan sau slab, păros sau chelios, înalt sau mic, urlător sau genul silențios, dornic să omoare pe toată lumea din jur sau liniștit la gândul c-a fost smuls din locul minunat care este uterul mamei sale. Dar, dacă mai ai vreun gram de realism în tine, în niciun fel nu poți spune despre el sau ea că este frumos sau frumoasă. N-ai cum, poate și pentru că un nou născut chiar nu arată bine deloc. Și ăsta e un fel foarte politically corect de a spune că sunt șanse foarte mari să te sperii rău de tot atunci când îl vei vedea pentru prima oară.
Băbăiatule, când a apărut neonatoloaga cu el în brațe, tot ce-am putut să zic a fost:
– Dă, Doamne, să fie cât de cât sănătos, că la cum arată pur și simplu n-are cum să fie bine cu totul!
Asta e, ce să-i faci, începusem să mă obișnuiesc cu ideea că am tras eu bățul scurt și voi avea probabil cel mai urât copil din istoria omenirii. Dar altceva nu-mi dădea pace: disonanța evidentă dintre aspectul lui, care în câteva cuvinte atent alese poate fi descris ca fiind unul roșu, foarte nervos și greu de privit fără a te înfricoșa, pe de o parte, și liniștea neonatoloagei pe de altă parte, care părea c-a mai văzut așa ceva la viața ei. Ceea ce a făcut ca următorul meu gând să fie:
– Băi, dar cât ghinion să aibă femeia asta în viață să vadă mai mult de….o chestie ca asta??!!!??
(…)
Citeşte mai mult pe celmaibuntata.ro
