Știți vorba asta, nu-i așa? Am auzit-o și noi de la părinții noștri spusă către frații mai mici. Sau de la rudele care-și creșteau copiii într-un stil spartan.
Așa era pe atunci, părinții credeau că plânsul are legătură cu plămânii. Din păcate, mulți părinți aplică și astăzi această metodă. Își lasă copiii să plângă, în scopuri terapeutice, cică. Unii dintre ei chiar exagerează atât de mult cu neintervenția lor, încât copiii ajung să fie roșii de plâns, de spasme și de frustrări.
Hai că poate, uneori, e vorba despre un moft. Copiii se mai alintă, uneori, și vor să atragă atenția prin plânsul lor. În astfel de cazuri, plânsul este, însă, diferit, l-am remarcat. E mai mult un scâncet, însoțit de grimase teatrale.
Dar, când un bebeluș plânge, cu siguranță, nu o face pentru că se alintă. O face pentru că are nevoie de ceva, îi lipsește ceva necesar în acel moment.
►Citeşte şi Ai vorbit vreodată cu prietenii imaginari ai copilului tău?
Plânsul e singura lui formă de a se face oarecum înțeles, de a-și transmite nevoile către părinți.
Iar, atunci, să-l lași să plângă e o mare prostie. Nu o spun eu, ci un mare psiholog clinician- Laura Markham.
Expertul ăstă spune clar: copilul nu are nevoie să-și exerseze plămânii! Nu prin plâns. O poate face mai târziu prin alergări, prin sport, prin joacă. Dar nu prin plâns. Până la urmă copiii care nu plâng nu au și ei plămâni. Aceia nu și-i mai antrenează prin această metodă și sunt sănătoși tun.
(…)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
