”Lasă-l, te rog frumos. Mami, lasă telefonul, te rog”, am auzit o șoaptă în urechea mea în timp ce îmi verificam e-mailul de serviciu. Era vocea copilului meu, care, în timp ce îmi spunea asta, mi-a luat capul între mânuțele ei și m-a pupat. A pus toată iubirea ei în acel pupic apăsat. A pus toată dragostea ei în acea rugăminte șoptită la urechea mea.
De multă vreme copilul meu nu mi-a mai spus să îi acord și ei atenție, nu doar serviciului. Când mi-a spus cu ochi în lacrimi că vrea să mă vadă mai des, am luat această decizie nebunească. Am demisionat. A urmat o perioadă în care ne vedeam, ne jucam, comunicam mai mult, ne conectam. O perioadă în care ajungeam acasă pe lumină. A fost bine. Pentru amândouă, pentru familie.
Nu mai ajungeam seara, târziu, când ea deja dormea. Nu mai eram… mamă de weekend.
►Citeşte şi Copilul tău pe internet? NU! 5 tipuri de fotografii pe care să nu le mai postezi niciodată
Acum, o luăm de la capăt… Și mă doare, și sufăr crunt Acum, am eu avantajul de a lucra de acasă, pentru a nu lăsa copilul singur în casă, sau pentru a nu o căra cu mine la serviciu. Dar, când mă vede acasă, ea vrea să fiu A EI, nu cu ochii în laptop. Sau în telefon, verificându-mi e-mailul, căutând subiecte. Ea mă vrea pentru ea, pentru noi. Iar sufletul meu este sfâșiat că nu îi pot oferi asta. Nu atât cât are ea nevoie
Stăm prea mult cu ochii în telefon. În tabletă. La televizor. Prea puțin CU copiii, nu lângă ei. Lângă copii poate sta oricine. O vecină, o bunică, o bonă… Dar CU ei?
(…)
Citeşte mai mult pe blogulmamei.ro
