Am scris titlul ăsta și am început să plâng. Nu știu dacă pentru că nu-mi vine să cred că au trecut deja cinci ani, nu știu dacă pentru că a fost o perioadă în care mi-a fost atât de greu sau doar pentru că sunt eu o plângăcioasă. Sau poate din recunoștință pentru omulețul ăsta mic care s-a făcut mare și odată cu el am crescut și eu, m-am transformat în om. Într-un alt om adică.
M-am transformat într-un om mai bun, mai conștient. E drept că m-am transformat și într-un om mai obosit. Dar, cu oboseala asta incredibilă acumulată în ăștia cinci ani de zile, am învățat și să-mi consum energia pe lucrurile care merită. Sau, mă rog, să încerc măcar să nu-mi mai consum energia pe lucrurile și oamenii care nu merită. Câteodată îmi iese, câteodată nu. Dar, odată cu copilul meu, mai cresc și eu. Promit :)
Fix la ora 12 m-am dus la ea – la minunea mea care azi face 5 ani – cu lacrimi în ochi, s-o văd cum doarme și s-o pup. M-am uitat la ea și nu am încetat să mă minunez eu de cât de minunată e ea. Și nu, nu cred că am un copil atât de bun datorită mie. Cred că eu am devenit mai bună datorită ei. Mi-am dorit și am luptat atât de mult să fiu o mamă bună încât cred că am reușit, de dragul ei, să devin eu însămi un om mai bun.
(...)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
