Una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea este atunci când tatăl meu mă făcea “Calul”. Întâi, mă păcălea să-l masez pe tot corpul cu picioarele şi apoi mă recompensa cu 2-3 ture de călărit, în jurul covorului din sufragerie. Pe la colţuri, încerca să mă şi dezechilibreze, că la rodeo, iar eu încercam să mă ţin bine de tot de el şi ba ţipam de frică să nu ating covorul, ba râdeam de bucurie că n-a reuşit să mă dărâme şi mă mai pot plimba o tură.
De când am împlinit 13 ani, mi-am văzut tatăl, în cel mai bun caz, de 2-3 ori pe an. Au fost, poate, ani în care nu am ştiut nimic de el. Până atunci, fusese un zeu pentru mine: nu voiam să stau decât cu el, nu voiam să mă joc decât cu el şi nu voiam să vorbesc decât cu el. Era mereu vesel, ghiduş, cu o glumă şi un zâmbet în colţul gurii. Invita mereu jumătate din vecinii de pe scara în care locuiam la un joc de cărţi, un rummy sau un film pe video, închiriat de la colţul blocului, casa noastră fiind mereu plină de agitaţie şi veselie. Aşa mi-l aduc aminte pe vremea aceea. Apoi, lucrurile au început să se schimbe dramatic şi au culminat cu un divorţ. Apoi, pe măsură ce eu am crescut şi am început să înţeleg cum stăteau de fapt lucrurile, noi doi nu ne-am mai înţeles. La ora actuală, nu ne vorbim, nu ştim nimic unul de altul. Nu contează de ce sau cine e vinovat, am încetat de mult timp să nu mă mai leg de detalii de genul acesta. Eu resimt golul acesta dintre noi, el nu.
Ei, bine, acest gol încerc să-l umplu cu amintirile frumoase de dinainte de divorţ. Sunt singurele. Iar hârjoana de pe covorul persan, cu ciucuraşi, pe care trebuia să-i perii în fiecare duminică, după curăţenia săptămânală, este printre preferatele mele. În acele momente de contact fizic, de râsete, ţipete, semiacrobatii şi joc, mă simţeam legată de el. Simţeam că el este tatăl meu şi eu sunt fiica lui. Mă simţeam puternică şi iubita. Îi sunt recunoscătoare pentru multe lucruri, în ciuda problemelor dintre noi doi şi mă rog în fiecare seară pentru el. Să-i fie bine, să nu mai bea, să nu-şi mai facă datorii şi să-şi găsească pe cineva, să-i fie alături la bătrâneţe.
Când mă joc cu copiii mei, mă gândesc deseori la el şi la felul în care se juca cu mine. Pe mama nu o ţin minte jucându-se, doar gătind, făcând curăţenie, cumpărături, spălând, călcând şi, de multe ori… plângând. Însă tata era mai disponibil pentru hârjoana. Deşi am crescut şi, involuntar, mi-a pierit cheful de joacă, deoarece mă storc de energie treburile casnice, jobul şi, bineînţeles, cei doi băieţi ai mei, încerc să mă adun şi să-mi reamintesc că principalul meu scop este să le creez copiilor mei amintiri cât mai frumoase. Şi cum aş putea face acest lucru mai bine decât prin joc? Prin cât mai mult contact fizic, alergătura, semiacrobatii şi hârjoana pură pe podea? Acestea par activităţi neînsemnate acum şi îmi vine greu să le iniţiez de multe ori, însă ele sunt extrem de importante când vor ajunge adulţi deoarece, indiferent cum şi unde ne va purta viaţa, ei îşi vor aminti întotdeauna de ele.
(...)
De ce e bună joaca asta fizică între părinţi şi copii? Pe lângă faptul că le creează amintiri frumoase, hârjoneala se lasa cu mult râs. Care râs este terapeutic deoarece este un mecanism natural de eliberare de stres, frică, timiditate, jena şi de multe alte emoţii pe care nu şi le doreşte nimeni să le simtă. După o astfel de partidă se dezvoltă nu numai relaţia dintre părinte şi copil, ci şi ei că indivizi deoarece contactul fizic stimulează dezvoltarea cortexului şi a hipocampusului, regiuni responsabile cu învăţarea, memoria pe termen lung, logica etc.
(...)
Citește mai mult pe povestidemama.ro!
