Stăteam pe canapeaua din living și mă uitam la micuțul meu, de 4 ani, cum se joacă singur. Își luase trei jucării de pluș și pusese în scenă un joc de familie: mama, tata și copilul, la masă. Și cum stătea el pe jos și discuta pe diferite voci despre ce s-a mai întâmplat la grădiniță, aud cum spune:
- Bravo, miezule, să fii mândru de tine!
- Bineee! Și să știi că te iubesc, mami! Și pe tine, tati!
M-am uitat la el, am zâmbit și am mers să îl strâng în brațe, cu inima plină de bucurie la gândul că acestea sunt vocile care vorbesc, în căpușorul lui.
Nu îi este deloc ușor generației noastre să planteze astfel de credințe, în copiii noștri. Noi, care am fost crescuți cu Da’ celălalt cât a luat? și cu Te iubesc în somn sau poate nici atunci, noi, care nu am auzit despre mândria părinților noștri decât în visele noastre, să avem acum copii care spun din senin te iubesc, copii care atunci când se joacă îmbrățișează, în loc să lovească?! De multe ori, pare de necrezut...
Îmi amintesc de anii adolescenței, de momentul în care, cu lacrimile în barbă m-am dus la tata și i-am spus că am intrat la facultatea dorită pe locurile de la taxă... m-am dus într-un suflet, pentru că aveam nevoie să mă primească niște brațe și să aud: e foarte bine așa, felicitări! Am primit la schimb o privire rece, tăioasă, și multe reproșuri despre banii cheltuiți pe meditații și pe un liceu făcut la distanță. A fost unul dintre cele mai dureroase momente, pentru mine.
Citește și 7 moduri de a mustra copilul, fără a-i distruge stima de sine
Am simțit, și nu doar din acel moment, ci cu mult înainte, că nu sunt de ajuns. Că pentru a primi iubire trebuie să fac să o merit, pentru a primi felicitări trebuie să fiu cea mai bună și mi-a rămas sedimentată în adâncuri credința că nu voi reuși.
Am ajuns ca la vârsta maturității să mă străduiesc, încă, să îmi văd valoarea. Încă mai caut să pun lupa pe calitățile mele, pentru că mi se pare că sunt mici și neînsemnate. Încă mă prezint în fața oamenilor cu frica de a nu mă face de râs, iar atunci când ceva îmi reușește apare sindromul impostorului, făcându-mă să cred că nu merit binele pe care îl trăiesc.
Crescând așa, nu pot să nu mă minunez și să nu fiu mândră, atunci când mă uit la copilul nostru! Când văd că are încredere în el, când văd că știe că poate și că, și dacă nu știe, îndrăznește să întrebe... când văd că vine repede și îmi spune când face o greșeală... Când văd că îmbrățișează, că spune te iubesc din senin și că ochii îi sclipesc de bucurie și de plin... atunci știu că am făcut o treabă bună!
Și mă rog la Dumnezeu să ne țină sănătoși și cu mințile întregi, să fim mereu așa cu trebuie, pentru noi și, mai ales, pentru copilul nostru...
