Albert a avut dintotdeauna părul mai lung. I-a şi crescut foarte repede. În preajma vârstei de un an, avea deja nişte bucle frumoase, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Şi pe care nu am mai vrut să le tund. Adică i le-am păstrat până la nivelul urechii, cum mi se părea cel mai drăguţ. Până pe la 2 ani, buclele copilului au fost fix treaba mea şi a lui taică-su. După aceea, au devenit treaba tuturor...
-Măi, dar voi când tundeţi copilul ăsta?
-Hai că e mare deja, tot ca pe fetiţe îl ţineţi?
La grădiniţă, la supermarket, la doctor, în parc, oamenii nu mai puteau de grija buclelor lui fiu-miu. Şi nu se abţineau să o arate.
-Ce, tu eşti băiat? Şi ai părul mare?
Cel mai des o auzeam pe asta: Măi, tu eşti băiat sau fetiţa? Se adresau direct copilului, ce dacă s-ar fi putut simţi prost, doar aşa îi trebuia dacă stătea cu claia aia de păr în cap. INADMISIBIL ca un băiat să aibă părul lung. Mai ales unul mare.
Ceilalţi copii nu se lăsau nici ei mai prejos. Crescuţi pe principiul că fetiţele sunt OBLIGATORIU într-un fel şi băieţii într-altul, nu acceptau nicio ieşire din tipare. Şi, asemeni părinţilor sau bunicilor, îl şicanau pe Albert cum prindeau ocazia.
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro!
