Nu ştiu la voi cum e, dar de când am doi copii, până ies din casa să merg oriunde, am impresia că nu mai ies în veci. Adică, nu mai poţi spune: “Hai, dăm o fugă până-n parc. În două ore ne-am şi întors.” Nu, în două ore nici n-am plecat de acasă. Nici n-am ajuns la jumătate cu pregătirile, cu cărat toată casa la maşină (cărucior, minge, trotineta, geanta de scutece, apă, gustări, jucării, haine de schimb, bla, bla) cu îmbrăcatul, pieptănatul, spălatul pe dinţi, mâncatul.
Mobilizarea familionului trebuie începută de dimineaţă, pentru a fi gata de plecare undeva pe la prânz. Încă şi atunci mai poate interveni câte ceva: un pipi care nu mai suferă amânare, o sete teribilă, un scutec plin, o foame năprasnică, nişte pantaloni rupţi în fund de care habar n-aveai că sunt rupţi şi tot aşa. Între toate astea, trebuie să găseşti timp să te îmbraci şi pe tine, să-ţi pui un machiaj minim, să-ţi prinzi părul măcar (placa, perii, ondulator, mai rarut).
Şi când ies fără ei, nu-i mare diferenţă. Mă uit la uşă şi am impresia că n-o să mai ating clanţa aia niciodată. Atunci îi apucă pe toţi nevoia de mine, atunci când mă grăbesc să ajung undeva: Mami, mami, ai văzut robotul meu? Şi ştii ce am făcut azi la şcoală şi doamna a spus aşa, şi X a făcut aia, dar Y a vrut altceva, şi-atunci eu am… Apoi şi ăsta mic: mrrr, mor, ma-ma, maaaaa-maaaaa. Şi lui M îi sună telefoanele într-o veselie şi-s numai dintr-alea importante, la care trebuie să răspundă urgent şi să vorbească în tihnă, deci trebuie să preiau urgent copiii. Vine şi motanul: “miau” în sus, “miau” în jos, n-are apă, sau n-are mâncare, sau vrea să-i schimb nisipul. Nici nu mai spun de telefonul meu: am momente când aş da orice să mă sune cineva, să aud şi eu o voce de om mare după atâtea ore de stat numai cu bebeluşul, sau aştept mail-urile cu mâna pe telefon, că am timp şi chef să le răspund. Dar nu, nimeni nu mă deranjează până nu-s pe fugă şi atunci încep: clientul nu ştiu care vrea asta urgent, sau confirmă-mi acum că e ok, tastează, vorbeşte, postează fără întârziere. Şi uşa e acolo şi clanţa lângă mine şi maşina aproape, trei paşi şi mă văd la volan. De-aş putea doar să scap din casă.
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro!
