„Mami, tati, spuneţi-mi adevărul! Voi mâncaţi biscuiţii pentru Moşul?”. Somaţia face parte dintr-o discuţie pornită de Ana, acum vreo două luni, tam-nesam, fără nicio legătură cu nimic, într-un moment în care m-a luat efectiv la întrebări. „Dar există Moş Crăciun? Dacă există, pe unde vine? Dacă nu există, cine a lăsat toate cadourile la uşă, a sunat şi când ne-am dus nu mai era nimeni, ci doar sacul cu daruri? Cine mănâncă biscuiţii, nu cumva îi aruncaţi la coş? Sau îi mâncaţi voi? Vreau să ştiu!”. Totul cu lacrimi înodate în barbă.
Evident că am vrut să aflu dacă se întâmplase ceva la şcoală, mă gândeam că stând după şcoală pentru câteva ore şi printre copii de clasa a III-a sau a IV-a o fi auzit ceva. Dar nu, se pare că nu era asta, ci pur si simplu a început ea să pună cap la cap nişte lucruri.
Noi nu am insistat niciodată pe treaba cu Moşul. I-am spus şi că e vorba de un spirit, de a dărui, de a ne face bucurii unii altora. Nu i-am spus că nu există Moş Crăsiun, doar că nici nu am făcut eforturi supra omeneşti să îi protejăm imaginea. Am făcut chiar şi cumpărături de cadouri împreună pentru cei dragi, pentru că Moşul are mereu nevoie de ajutoare şi mesageri şi fiecare din noi poate fi Moş Crăciun.
Dar Ana este un copil care crede în poveşti şi are nevoie de ele. Am simţit cumva în întrebările ei dorinţa de a nu se rupe vraja (ea este extrem de inteligentă şi eu cred că s-a cam prins cum stă treaba), aşa că am oferit răspunsuri ambiguue, cam tot ce spusesem şi până acum şi abia am aşteptat să schimbăm vorba. Nu m-am simţit în stare să îi spun adevărul pe şleau, aşa că am mai furat puţin timp.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
