Ați trimis-o în tabără? Singură? La şase ani? Mooooaaaama, da aţi avut ceva curaj! Se descurcă? Plânge? Nu vă e dor? Cam astea au fost parerile celor din jur când le-am comunicat că odorul familiei a plecat în prima ei tabără. Se întâmpla anul trecut, când a fost plecată cu grădiniţa. Anul acesta am fost şi mai curajoşi – o trimitem cu instructorul de înot, pe care îl cunoaşte, dar cu care nu a mai făcut înot de un an. Cu copii pe care nu îi cunoaşte, într-o tabără în care se înoată, se joacă, se merge în drumeţii. Avem emoţii, dar experienţa de anul trecut ne spune că sunt motive să fim optimişti.
Cum orice nouă etapă trăită de copil readuce în memoria adultului propria sa experienţă din momente similare, când a venit vorba de mers în tabără, pe mine m-au năpădit toate lacrimile şi fricile neadaptărilor mele din copilărie. Copil de cadre didactice fiind, primele mele (multe) tabere au fost cu bunica şi în unele cazuri şi cu mama, iar tot ceea ce a urmat acestora a fost un eşec lamentabil, dominat de frica de separare, teama de ridicol în faţa celorlalţi, nopţi adormite printre suspine şi dorinţa de a reveni cât mai repede în zona de confort, adică acasă. Inclusiv în clasa a noua, când cred că am bifat ultima tabără, am trăit o stare de disconfort legată de prezenţa mea acolo.
Copilul meu mi-a demonstrat încă o dată că este altfel şi experienţele ei sunt complet diferite de ale mele. Spre uşurarea mea, se pare că Ana i-a semănat tatălui şi este “copil de tabără”, dupa cum s-au exprimat educatorii la întoarcere.
Prima tabără a decurs aproape perfect. Entuziasm la cote inalte, îmi povestea cu sufletul la gură ceea ce făcuse peste zi, grăbită să termine un anume joc, să exploreze fiecare pietricică din curte sau să se îmbrace pentru discotecă. În a treia seară i-am simţit dorul. Mi-a povestit nu ştiu ce conflict, ceva banal legat de o sticlă de apă cu dopul stricat şi brusc a început să plângă. Era clar că sticla era doar pretextul şi ea căuta să scoată emoţiile, dorul şi ce alte sentimente o mai încercau. Am ascultat-o, am ajutat-o să treacă peste moment şi şi-a revenit extrem de repede. Următoarele conversaţii au avut din nou entuziasm şi bucurie.
A explorat poieniţe şi luminişuri pline de ciuperci şi flori, a urcat pe trasee de munte, a mers la Bâlea lac, unde a patinat pe bucăţi de zăpadă rămase la cele aproape 15 grade care erau acolo, s-a umplut de noroi, s-a organizat ce haine să îşi pună în funcţie de oră şi de necesităţile momentului, şi-a rezolvat singură conflictele, a ales lângă cine să stea, cu cine să vorbească şi pe cine să evite.
S-a întors un pic mai înaltă, un pic mai bronzată, la fel de vorbăreaţă, dar parcă mai independentă şi un picut mai organizată. I-a trecut între timp :-). Una peste alta, pentru copilul nostru tabăra a fost benefică. I-a oferit confirmarea că se descurcă singură atunci când este nevoie, i-a oferit un cadru sigur, dar provocator, a pus-o în situaţii noi, cărora le-a făcut faţă excelent, i-a dăruit zile de aventură şi amintiri frumoase. Nouă ne-a demonstrat că, deşi este un copil exrem de mămos, ataşat de noi şi cumva “dependent” de atenţia şi grija noastră, în realitate este foarte independentă.
Dar cum nu toţi copiii şi nu toate experienţele sunt la fel, am vrut să aflu părerea specialistului cu privire la momentul în care un copil este pregătit să plece în tabără. Am rugat-o pe Livia Căciuloiu Minea, psihoterapeut, să ne lămurească despre momentul şi condiţiile propice să ne lăsăm copiii în tabără.
Există o vârstă la care putem spune că un copil este pregătit emoţional pentru a merge singur în tabără (fără părinţi)? Sunt semne care ne arată că el este pregătit sau, din contră, care ne pot spune că este bine să mai aşteptăm?
După intrarea în colectivitate, în jurul vârstei de 6-7 ani, copiii încep să fie pregătiţi pentru socializarea în grupuri noi şi prietenii strânse, în care să poată savura libertatea oferită de activităţile taberelor. Cu toate acestea, taberele de vară sunt mai mult decât o sumă de activităţi de joacă şi socializare: ele oferă copiilor contextul experimentării propriei independenţe, departe de confortul relaţiilor cu părinţii, alături de adulţi şi copii adeseori necunoscuţi. În cazul în care copilul a mai experimentat dormitul la un prieten apropiat sau la bunici şi a fost incântat în urma experienţei, dacă nu îl sperie dormitul singur, dacă se adaptează cu bucurie şi uşurinţă excursiilor şi schimbărilor de mediu, dacă ştie să se îngrijească singur (ferindu-se de comportamente periculoase), atunci părinţii pot lua în considerare înscrierea lui la o tabără. La fel de important ca aceste semne legate de disponibilitatea şi pregătirea copilului pentru tabără mi se pare discuţia părinţilor cu el despre ce se întâmplă acolo, câte zile şi nopti ar fi plecat, cine l-ar îngriji şi cum se poate întoarce în cazul în care doreşte să plece, întrebându-l direct dacă i se pare o idee bună plecare într-o tabără de vară şi chiar alegând împreună tabăra care îl încântă cel mai mult.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
