A fost la un moment dat o întâmplare, cred că nu o voi uita niciodată. Ba chiar cred că v-am mai povestit-o, dar pentru că încă mă mai simt vinovată și acum, îmi mai fac încă o dată mea culpa public.
Pe vremea când nu aveam copil și credeam că să fii mamă nu-i o treabă așa complicată, pentru că aveam în cap doar niște imagini din filme, cu copii veșnic zâmbitori și cooperanți și părinți mereu relaxați și puși pe șotii, imagini idilice, deloc realiste despre cum e să ai copii, mi se mai întâmpla câteodată să judec părinții. Nu foarte des, pentru că mereu am fost de principiu că suntem diferiți, simțim diferit, acționăm diferit și tocmai de-asta nu e bine să judeci oamenii.
► Citeşte şi Dragi oameni fără copii, nu mai judecaţi părinţii! Niciodată!
Totuși, cum spuneam, la un moment dat, eram în stație la 41. În fața mea o mamă, persoană publică de altfel, cu un copil de maxim 3 ani. Copilul acela era într-o plină criză de furie, cu țipete și tăvălit pe jos. Iar mama era roșie la față, cu toate privirile ațintite către ea. Dacă știți linia lui 41, știți și cam câte priviri erau, dacă nu, vă spun eu că e ca în imaginile de pe Facebook cu metroul de la Piața Victoriei, în care oamenii par să nu se mai termine.
Femeia l-a rugat de câteva ori pe copil să se liniștească, a încercat să vorbească cu el, după care l-a luat pe sus urlând. Copilul țipa cât îl ținea gura, iar ea a plecat cu el așa, val-vârtej, aproape fugind, cu zecile de priviri intrigate după ea.
(...)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
