Ana îmi povestește de la școală. A fost ziua ei și a dus bomboane. Îmi spune că o colegă nu a avut voie să mănânce pentru că ține post. A marcat-o cumva pe ea treaba asta. Nu cred că fetița s-a plâns în vreun fel, dar ea, plină de personalitate și voință proprie, a remarcat interdicția și a empatizat cu “suferința”. De la povestea asta s-a născut în capul meu întrebarea – Cât avem voie să decidem pentru copiii noștri? Nu contest ideea postului, este o alegere personală și fiecare face cum consideră. Mă gândesc doar unde ar trebui să se oprească dreptul de decizie al unui părinte asupra alegerilor copilului său și nu mă refer la situația de față, ea doar a stârnit în mine întrebările. Este valabil în toate lucrurile pe care le cerem sau chiar le impunem copiilor.
Mie îmi place să cred că i-am dat suficientă libertate de decizie copilului meu, dar evident că au fost și situații în care am făcut cum am considerat noi ca părinți că este mai bine.
La chestiunile legate de siguranță și lucruri nocive nu am negociat
La fel în cazurile în care noi considerăm că este cazul să spunem stop. Seara, când exagerează cu ora de culcare. Când nu știe când să se oprească la desene și alte situații asemănătoare. În rest, am explicat, am discutat, ne-am spus părerea, dar decizia finală i-am lăsat-o Anei. Am făcut asta progresiv, întâi cu lucruri mici – alegeri vestimentare și culinare, apoi cu altele mai mari. Am sfătuit-o și mereu o facem, îi spunem că noi credem că ar fi bine să facă X chestie, dar doar după ce ne asigurăm că înțelege despre ce este vorba și poate lua decizia în cunoștință de cauză.
Am văzut în magazin doi părinți care cumpărau mărțișoare pentru colegele și învățătoarea fiului lor. El era puțin mai încolo, la jucării. Sigur, poate că exista un motiv pentru asta, dar mi s-a părut că băiatul rata ocazia să decidă singur ce să le ofere colegelor și să învețe astfel și lecția dăruirii.
(...)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: Pexels
