Între doi şi trei ani începem să ne punem în mod serios problema renunţării la scutece, dacă nu am făcut-o deja. Visăm la momentul în care acestea vor dispărea din viaţa noastră. Şi apelăm la fel de fel de strategii care se întind pe luni de zile.
Dar oare copilul ce gândeşte despre toate acestea? Încă nu este destul de mare să ne poată spune. Dar probabil că lucrurile decurg în mintea lor cam în felul următor:
- Sper că nu te superi, am făcut pipi pe covor. Ştiu că de abia ce mi-ai scos scutecul, dar este mai simpatic să fac pipi fără el.
- Am făcut pipi în noii chiloţi şi, ce ciudat, a trecut prin ei şi m-am udat.
- Nu mă întreba de 50 de ori pe zi dacă vreau să fac caca sau pipi. Dacă vreau o să te anunţ sau oricum, o să îţi dai singură seama, după eveniment.
- Dacă mă laşi fără scutec atunci ia multe schimburi la tine. Nu îmi place să stau murdar!
- Uite, am făcut pipi la oliţă! Cum mă răsplăteşti?
- Ce eşti tu, detector de pipi? Dacă îţi spun că nu îmi vine înseamnă că nu îmi vine! Nu mai insista. Ha, ba uite că ai avut dreptate, îmi venea!
- Stau pe oliţa dacă mă laşi să fac ce vreau în acest timp – să mă joc cu jucării, să dau jos hârtia igienică de pe sul, să desenez...
- Bine, ştiu acum cum să fac la oliţă. Dar să nu te prind că arunci scutecele. Nu sunt convins că vreau să fac fără ele toată viaţa mea de acum încolo.
- Nu fac nimic la oliţă până nu mă dezbraci complet, din cap până în picioare!
- Nu mai insista să mă ridic de pe oliţă, ştiu eu mai bine când sunt gata!
- Nu te ambala, doar ne distrăm!
