Acest articol nu se doreste o apologie a metodei de disciplinare prin ignorarea copilului. Ci a faptului ca trebuie sa le fii alaturi atunci cand plang si, cat timp le esti alaturi, sa ii lasi sa planga.
Parintilor le este groaza de lacrimile copiilor, de suferinta care se ascunde in spatele ei. Si primul impuls este sa le faca sa dispara cu orice pret. In timp ce aceasta atitudine mi se pare a nu fi exagerata daca este vorba despre un bebelus, cand copiii sunt mai mari ea nu mai este una intotdeauna benefica.
Exprimarea emotiilor a fost intotdeauna un punct pozitiv, o modalitate de descarcare. Plansul este cel care ne linisteste, ne consoleaza, ne ajuta sa ne impacam cu situatia. Plansul ne arata ca ceva rau se intampla, insa el in sine nu este rau. Este ca si febra in cazul racelii. Febra nu este rea, ci este modalitatea prin care corpul nostru lupta cu microbii.
A-l face pe un copil sa se opreasca din plans cu orice pret inseamna a-i transmite faptul ca plansul este ceva rau, ca emotiile trebuiesc reprimate. Inseamna sa-l facem sa se simta rusinat cu emotiile sale. Dar si dispretuitor si indiferent fata de emotiile altora.
Copiii nu au la indemana prea multe instrumente pentru a-si exprima emotiile, ei nu pot sa compuna un cantec sau sa picteze un tablou. Nu au nici macar vocabularul pentru a pune in cuvinte de ce anume s-au suparat asa de tare. Si nici experienta necesara pentru a putea face comparatii intre lucrurile care i-au deranjat si cum s-au rezolvat ele. Au numai plansul pentru a comunica parerea lor cam despre tot ceea ce-i deranjeaza.
Si ar trebui sa-i lasam sa comunice. Nu ar trebui sa incercam imediat sa le atragem atentia asupra a altceva ca sa uite ca plang. Nu ar trebui nici sa le indeplinim pe loc orice dorinta numai ca sa inceteze. Nu ar trebui sa le spunem ca este urat sa planga. Nu ar trebui sa ii pedepsim pentru ca plang sau sa ne aratam in vreun fel dispretul fata de ei. Nu ar trebui sa-i trimitem in alta camera sa planga acolo cat or pofti, insa departe de urechile noastre sensibile.
Ar trebui insa:
- sa ii luam in brate (dar fara clasicul ssss... hai taci... ssss)
- sa le dezvoltam in timp si alte abilitati de exprimare a emotiilor
- sa le descriem situatia in cuvinte, astfel ca in viitor sa invete si ei sa o faca
- sa le povestim alte situatii similare, unele prin care am trecut noi sau tot ei, astfel incat sa empatizeze cu alte cazuri
- sa le prezentam situatia in perspectiva, astfel incat sa inteleaga ca desi este ceva negativ, este numai un moment si multe alte lucruri bune, frumoase le sunt la dispozitie.
Pe de alta parte, trebuie sa tineti cont si de propriile voastre emotii. Plansul copiilor este extrem de deranjant pentru oamenii mari. Natura a avut grija ca nu ne va lasa indiferenti, astfel incat nevoile copiilor sa fie indeplinite. Fiind atat de deranjant nu este de mirare ca la un moment dat nu mai suportati sa il auziti pe copil plangand. Mai ales ca, din punctul vostru de vedere, plange dintr-o prostie, dintr-un nimic cel mai adesea.
Daca simtiti ca nu mai suportati luati o mica pauza, iesiti din camera pentru cateva minute. Ca sa nu cadeti in extrema popularei vorbe"Lasa ca te bat eu acum, macar sa stii de ce plangi!".
