Să vă spun o întâmplare din copilăria tatălui meu. Părinții lui, oameni simpli, ocupați mereu cu munca, prinși cu greutățile vieții, nu schimbau multe vorbe cu el sau cu frații lui. De câte ori se îmbolnăvea unul dintre copii, însă, mama își muta brusc atenția către el. Îi dădea supă caldă de găină și plăcinte poale-n brâu, îl mângâia pe cap și îl lăsa să stea în pat, cât era ziua de lungă, ca să prindă putere.
Și atunci, ceilalți frați ajunseseră să își dorească, mai presus de orice, un lucru cumplit, dar care, părea o binecuvântare. Voiau să fie bolnavi, să aibă febră, să se lovească la mâini, la picioare, la cap, să li se întâmple orice i-ar fi ținut la pat și le-ar fi determinat mama să își aplece atenția asupra lor. Ba chiar croșetau planuri despre cum s-ar putea răni ori s-ar putea alege cu temperatură.
E incredibil cum nu se gândeau la chinul în sine, erau dispuși să treacă prin orice durere, doar pentru un strop de iubire din partea mamei, pentru ceva grijă și atenție, pentru o vorbă bună, un mângâiat pe cap, un învelit. Copiii ale căror nevoi rămân constant fără răspuns devin disperați și capabili de lucruri inimaginabile.
(...)
Citește mai mult pe ruxandraluca.ro
Sursa foto Ruxandra Luca
