De câte ori îmi las copiii la mama, am nevoie să trec printr-un întreg proces de vindecare. Nu știu când am devenit acel tip de mamă care nu poate pleca nicăieri fără copii după ea. Îmi doresc mereu o bunică care să mă ajute, iar când aceasta vine cu brațele deschise, mă ia cu frison.
Săptămâna aceasta am lăsat copiii la mama.
Îmi propusesem din Portugalia, vorbisem cu mama, cu copiii, toată lumea era pregătită. Mai puțin sufletul meu, copilul meu interior. Peste această săptămână s-a suprapus o nuntă lângă Bacău, la Piatra Neamț. Confirmasem că vin cu copiii, cum altfel?
Ce mamă își lasă copiii acasă?
Am început să mă autosabotez de când am început să fac bagajul.
M-a sunat soră-mea să-mi spună că nu mai ia copiii la nuntă, că-i lasă la mama. Și să am în vedere că sigur copiii mei vor vrea să rămână cu verișorii, prietenii lor cei mai buni.
Astfel că am plecat să-i cumpăr încălțăminte nouă lui Andre pentru nuntă. Apoi, nu le-am luat nici o jucărie pentru vacanța la Bacău.
Pentru că:
– Sigur nu or să vrea să rămână la bunica. Or să plângă, iar eu nu pot să-l las așa. O să-i iau înapoi acasă, la București.
Și ce bine m-am simțit la gândul ăsta! Și ce rău că știam cât de greu îmi va fi cu ei acasă, cât o să-i chinuiesc pe drumuri. Dar cel puțin un copil interior era fericit. Copilul MEU interior!
Apoi, tot drumul mi-am autoconfirmat că cel mai bine este să-i iau la nuntă cu mine, că doar nu degeaba am cărat toate ținutele după mine. Și oricum, le-am zis de nuntă. Ei se așteaptă să meargă cu noi, nu mai pot să le zic acum că nu merg. O să-i traumatizez pe viață. Și nici la mama nu-i mai las. Că nu au jucării și nici hainele nu prea le ajung. Și oricum, cel mai bine e să stea cu mama lor. Indiferent cât de greu îmi este mie. Important e să le fie lor bine. Și oricum nu au jucăriile lor. Și nici haine foarte multe.
(...)
Citeşte mai mult pe mamipetocuri.ro
Sursa foto: Pixabay
