Weekendul trecut am avut curajul să ies din bula mea roz cu picățele și să mă duc la concert la Gașca Zurli.
Evit pe cât posibil aglomerația și copiii dezlănțuiți, dar spre surprinderea mea doar parcagiii și roțile mașinilor între trotuar și spațiul verde se agitau frenetic.
Realitatea mea tangentă cu realitatea mamelor perfecte
În realitatea din capul meu, oamenii care merg la Gașca Zurli sunt cei care înțeleg importanța pupicului de noapte bună, care se joacă cu copiii acasă, dansează ”am o căsuță mică” în sufragerie, care iau împreună micul dejun sau măcar cina, în fine, niște lucruri din astea mai ”sensibile”.
Așa mi-am imaginat și chiar mă simțeam bine în scenariul meu. Bașca am găsit loc de parcare destul de aproape, legal, fără să deranjez pe nimeni.
Atât mi se păreau lucrurile de simple și frumoase încât nici nu mai contau biletele luate alandala pe ultima sută de metri.
Ne-am găsit locurile cu ușurință, oamenii drăguți ne-au făcut spațiu să trecem, concertul a început fix la ora programată, Beti a dansat, ne-am jucat. Parcă prea frumos!
La finalul concertului, Beti deja obosită s-a apucat să plângă că vrea păpușa Zurli care aștepta cuminte mai ceva ca Năsturel din povestea omonimă.
► Citeşte şi Care este singura greșeală pe care o fac părinții atunci când copilul are un tantrum
Diferența e că Lisa din Năsturel a înțeles că mama nu mai avea bani, pe când Beti era în altă paradigmă. Asta e din ciclul – viața bate filmul!
Am luat-o ușor în brațe încercând să o liniștesc.
Eșec total! Ea urla din toți plămânii de copil tânăr, neuronii mei începuseră să se zbată puternic în cap, urechile leșinaseră, iar pulsul îmi creștea cu putere.
Cu pași bine calculați și fața ei lipită de a mea, mă îndreptam spre mașină, rugându-mă să pot zbura.
– Vezi fetița aia, e mai mare decât tine și plânge. Vezi ce urâtă e? Bravo, Daria, tu ești mai mică și nu ai plâns deloc! se aude hotărât la un pas distanță în spatele meu.
Mi se oprește respirația pentru câteva momente. Respir greu. Beti începe și mai rău să plângă. Ne știe deja și Cartierul Obor.
Nu mă simt în stare să țin cursuri de parenting pe stradă. Și nici răbdarea nu e de partea mea. Măresc pasul. Glasul după mine.
– Vezi ce mare e și plânge, o vezi? Iar tu ești mai mică….Bravo, Daria!
Mă opresc brusc. Mă întorc. O privesc fix în ochi. Tâmplele îmi pulsează.
(...)
Citeşte mai mult pe mamipetocuri.ro
