De cate ori se intampla ca tancul tau sa se comporte ca si cum ar fi apucat de streche se gaseste cate un binevoitor in jur care sa iti spuna fraza memorabila: copilul il ai asa cum il educi.
Numai fiindca nu l-ai educat cum trebuie plange atunci cand este imbracat ca sa iasa afara, sau atunci cand il scoti din baie, sau cand il silesti sa ia pastile, sau cand nu il lasi sa joace tontoroiul in balti sau… Ehehee, vorbim aici despre o enumerare fara de sfarsit. Probabil ca daca ar exista vreun tanc care sa treaca printr-o zi intreaga fara urlete si fara lacrimi de crocodil ar trebui sa o notam in calendar si sa o canonizam cumva.
Initial atunci cand auzeam astfel de interventii ma stresam. Pe langa enervarea de a fi mustruluita tocmai cand eram mai suparata, ca doar copilul meu era in ultimul hal cu nervii, mai aveam si mustrari de constiinta ca cine stie unde si cum am gresit. Si daca as fi fost macar un pic mai inteleapta / priceputa as fi putut sa il protejez pe cel mic de o stare de rau pe care pana la urma eu o provocam, ca doar eu eram cea care ii interziceam o ‘jucarie’ sau il obligam sa se imbrace sau orice altceva ce nu ar fi avut chef pe moment. Ce mai, eram un monstru!
Dupa care observam ca tocmai persoana care cu atata superioritate proclama beneficiile ‘educarii’ trecea printr-un moment similar cu al meu: tancul din dotare urla ca din gura de sarpe. E adevarat ca din alte motive: nu vroia sa se culce, sau sa se spele pe dinti, sau sa renunte la o jucarie. Ce sa se fi intamplat oare atunci cu persoana in cauza? Sa fi considerat ca acesta este un moment care nu necesita interventia sa benefica? Mai degraba si ea era depasita de situatie, lucru care se intampla tuturor atunci cand ai de-a face cu un pitic care abia daca stie 20 de cuvinte, iar principalul sau scop in viata este sa incerce tot.
Nu am sa pretind ca educatia, sau, mai specific, interdictiile nu ar fi si ele bune la ceva. Si mai ales nu ne-ar face noua viata mai usoara. M-am uitat si eu cu multa invidie la copiii care stateau cuminti langa carut, nici gand sa alerge ca besmeticii prin tot parcul ca sa bage totul in gura, de la corcoduse cazute din copaci, pana la nisipul pentru joaca. Ba, chiar mai mult, nici propriile jucarii nu si le rodeau inainte de a fi corect dezinfectate. Asa da copil! Pacat doar ca a ajuns aici in urma unor permanente mustruluieli. Moment in care imi dadeam seama ca mai bine ma duc si ii iau eu doua corcoduse din copac sa i le dau decat sa il bat in permanenta la cap. Ca doar nu o sa mor daca o sa aud: ‘Vedeti ca mananca de pe jos’, ‘Vedeti ca mananca corcoduse’, ‘Sa nu se inece in samburi’, ‘Sa nu se strice la stomac’ etc. Macar eu stiu suficiente cuvinte daca imi vine cheful sa protestez, nu o sa ma apuc sa plang de frustrare.
In concluzie: copiii au tendinte diferite in a face ‘prostii’. Sunt unele lucruri la care renunta foarte usor si altele la care numai comportamentul de zbir sa dea vreun rezultat. In nici unul din cazuri nu poti spune ca cine stie ce educatie i-ai facut, chiar daca vrei sa te pupi in oglinda de cat de destept esti. Cel mult poti spera ca prin repetitie, combinat cu depasirea varstei care il face sa isi doreasca neaparat ceva anume, comportamentul cu pricina va disparea. Sau macar va invata ce este rusinea si se va feri sa il aiba atunci cand esti tu in preajma.
Pe copii nu prea ii ai asa cum ii educi, ci, mai degraba, asa cum le dicteaza individualitatea lor.
