Primul nostru copil a fost cel mai cuminte din câţi am văzut vreodată. Era modest, politicos şi de o calmitate ce te îndemna să îl iei în braţe şi să îl alinţi în fiecare minut. Stătea acolo unde îl puneai, îşi găsea de colorat sau de jucat în pătrăţica lui, cât eu făceam mâncare sau ordine prin casă.
Al doilea? Nici pe departe!
El este copilul nostru sălbatic, fata noastră sălbatică, la propriu. Parcă venea de pe o planetă complet diferită de a celuilalt – planetă ai cărei locuitori hoinăresc toată ziua, fără să aibă habar de ce înseamnă un pantof, un săpun sau o lingură. În ciuda trucurilor la care apelăm pentru a-o schimba, pare hotărâtă să fie o sălbatică cât mai mult timp posibil.
Ce este un copil sălbatic şi care sunt semnele prin care să îl recunoaştem:
Conform Wikipedia, un copil sălbatic este un copil ce a fost izolat de contactul cu oamenii pentru o perioadă mai lungă de timp, motiv pentru care a stat departe de comportamentele umane şi de limbajul uman. Există şi copii a căror personalitate a fost cumva îngrădită de familie, devenind victimele respingerii de către părinţi. Ei au trecut prin abuz sau traumă, după care au fost abandonaţi.
Cum putem recunoaşte un copil sălbatic?
Preferă să nu meargă în două picioare – Sunt aproape sigură că al doilea copil al meu a preferat să meargă în patru lăbuţe decât pe două picioare, galopând precum un cal sau alergând ca un ghepard. Iar acesta este unul dintre primele simptome: copilul mai de grabă se târăşte, se caţără sau sare, decât să meargă aşa cum o fac, în general, oamenii.
Ustensilele sunt, mai degrabă, o pacoste– Furculiţe sau linguri? Poate astea or fi pentru păsări… Sau poate pentru oameni… Copilul nostru ar mânca totul fără niciun tacâm. Şi-ar folosi mâinile, dar preferă să pună direct gura pe mâncare, de parcă ar fi o pasăre.
Se simte ca în rai când e plin de noroi – Nu vă pot descrie bucuria din ochii fetei mele, când vine acasă plină de noi din cap până în picioare. Îi place la nebunie să stea în curte în picioarele goale şi, cu cât se murdăreşte mai tare, cu atât e mai fericită.
Nu există sub nicio formă regula celor cinci secunde – Nu doar că urăşte tacâmurile, dar, ca orice copil sălbatic, este recunoscut pentru faptul că îi place să mănânce de pe jos. Primul nostru copil este un germafob, nu suportă să mănânce nimic din ceea ce a atins altă suprafaţă în afară de farfuria curată, în timp ce al doilea ia fără remuşcări bucata de pizza care a căzut pe pământ, o curăţă de firele de păr care s-au prins de ea şi o mănâncă fără să stea pe gânduri.
Nu şi-ar pieptăna părul sub nicio formă – Vorbind de păr, m-am chinuit un an zile să o fac să îşi aranjeze părul sau să şi-l tundă. Dacă i se încurcă, îl lasă să se încurce şi mai tare, aşa încât începe să arate de parcă tocmai a ieşit din pădurea din care a fost crescută de lupi.
Hainele îi sunt întotdeauna găurite şi murdare – A te deplasa în patru labe vine la pachet cu o mulţime de consecinţe. Fetei mele îi place să poarte pantaloni mulaţi, ca să se caţere mai uşor, dar materialele care stau mulate nu sunt în general de bună calitate, ceea ce înseamnă că se rup prea uşor. Şi, de parcă asta nu ar fi de ajuns, iubeşte să îşi şteargă mâinile pe propriul tricou.
Patul arată de parcă ar fi un cuib – Nu pot băga mâna în foc că fiica mea a dormit măcar o dată în pat normal. Îşi aranjează întotdeauna pernele şi pătura în cerc, creând un fel de cuib. Când avea nouă ani, şi-a cumpărat din banii ei un pat mare de câine, pentru a dormi în el. Da, vorbesc serios! Nu am avut niciodată un câine, dar am avut un pat de câine. Imaginează-ţi, doar!
Când este de negăsit, trebuie căutat în pom – Dacă o strig pe fiica mea şi nu vine, primul lucru pe care îl fac este să mă uit în curte. Şi, de cele mai multe ori, o găsesc cocoţată în prun, citind sau jucându-se ceva imaginar. Îmi place că iubeşte atât de mult natura şi că preferă să îşi petreacă timpul la aer curat, dar parcă e prea mult…
Te face să te întrebi adesea dacă nu cumva are o latură de-a dreptul animalică – Când avea trei anişori, i-am dăruit o păpuşă căreia i-a pus numele „Cal”. De atunci, o atrag toate jucăriile care reprezintă un animal, în timp ce pe toate celelalte le ignoră. Ba într-o perioadă chiar era supărată că nu s-a născut pisică sau animal. Pentru a compensa cu acest lucru, se implică în tot felul de activităţi de protejare a mediului şi a animalelor, dar mă îngrijorează că a împrumutat din comportamentele necuvântătoarelor şi asta nu e tocmai ok…
„Spiritul liber” începe să capete o altă conotaţie – Copilul meu sălbatic a îmbrăţişat ideea de a fi „un spirit liber”, neavând nicio jenă în a se detaşa de normele tradiţionale şi de aşteptările societăţii. Deşi facem tot posibilul să le ajustăm astfel încât să pară cât mai normale posibil, recunoaştem şi frumuseţea de a fi natural.
Da, copiii aceştia sunt una cu pământul, destul de ciudaţi - aşa cum noi nu vom fi niciodată. Dar câteodată îmi spun că lucrul acesta e grozav – într-o anumită măsură. Poate că fata mea nu va fi niciodată ca mine sau cum îmi doresc să fie, dar pot fi mândră de ea, aşa cum e.
Sursa: Scary Mommy
