Doamne, cred că atâtea păreri, sfaturi și soluții ale specialiștilor am auzit și citit pe tema asta că ar fi trebuit să fiu atât de informată și de bine pregătită pentru ele încât practic să nici nu existe crize de plâns și de furie la copilul meu. Ei bine, nu. Îmi este foarte clar că nu există o soluție minune. Dacă ar fi existat toți părinții ar fi fost bucuroși s-o adopte. Nu cred că e vreunul care să vrea să-și audă copilul răcnind de-a dreptul și să-l vadă tăvălindu-se pe jos.
Vreau să fiu sinceră. Blogul e locul unde nu-mi pasă dacă sunt judecată, scriu ce simt. Am deja șapte ani de presă și de ținut cont de un milion de reguli. Aici nu. Singurele de care țin cont sunt cele gramaticale și chiar și cu limba română îmi permit să mă mai maimuțăresc un pic pe blogul meu (accept critici oricând). Revenind. Sinceră să fiu, înainte de a avea copil, nu mă puteam abține să nu judec părinții ai căror copii se tăvăleau pe jos pe stradă, prin parc, prin magazine. Și cel mai aspru îi judecam pe cei care își lăsau copilul acolo să plângă sau deveneau și mai duri atunci când micuții urlau. În ignoranța mea, eram convinsă că e vina părintelui pentru urletele copilului. Și eram convinsă că un părinte care este atent la educația copilului nu va ajunge în astfel de posturi.
Ei bine, am ajuns și eu mamă și a ajuns și Mogâldeața mea la un an și ceva. Și ce să vezi? Am fost pusă exact în aceleași posturi pe care le judecam de zor. Copilul meu a ajuns să urle pe stradă și să se așeze în fund. Urla în casă și chiar m-a lovit. Nu o singură dată. Unde am greșit? Nici acum nu știu să răspund la întrebarea asta. Dar cred că greșeala a fost că am încercat să o educ în loc să fac tot posibilul să o înțeleg. Da, nu cred că educația e cea mai importantă pentru un copil, cred că empatia este cu adevărat cea mai importantă.
La începutul crizelor am fost atât de șocată, încât am făcut cele mai mari greșeli. Nu am analizat atent cauza de fiecare dată și reacțiile mele au fost dezastruoase. Am încercat de câteva ori să îi explic că nu e bine să facă așa, bineînțeles că nu a mers. Mai apoi am încercat să o ignor. Am lăsat-o așa cum nu puteam concepe, să stea pe jos acolo unde s-a așezat și am făcut câțiva pași. Am certat-o. Chiar am aplicat time-out-ul, care de fapt, analizând mai atent, mi-am dat seama că e o variantă ușor îmbunătățită a statului la colț de pe vremea mea.
Mi-am dat seama că nimic nu funcționează și eram disperată, mi se părea că Mogâldeața mea nu are nici doi ani și eu deja am eșuat ca mamă. Așa că am stat și am analizat. De ce și când face crizele astea. Și, cel mai important, m-am gândit eu ce aș vrea în momentele alea.
Oboseala.Uimitor, am constatat că în cazul nostru cele mai multe vin pe fondul oboselii. Așa cum am scris aici o idee mai pe larg despre odihnă și somn, am ajuns la concluzia că sub nicio formă nu sacrific orele ei de odihnă. Atunci când e obosită e normal să reacționeze așa. Nici noi nu reacționăm prea bine atunci când suntem obosiți. Și ce vrem? Să nu mai fim nevoiți să facem nimic și să ne odihnim. Așa că am evitat să mai ajungem într-un grad mare de oboseală. Dacă nu am avut încotro, în momentul în care simțeam că se apropie criza o alungam din fașă. O luam pur și simplu în brațe și o întrebam dacă e obosită. Cu mici excepții, de fiecare dată mi-a spus că da. Și apoi îmi spunea că vrea să stea în brațe. Normal că voia, doar era obosită. O țineam în brațe.
Agitația părinților. O altă cauză am observat că este agitația noastră. Când noi suntem mai agitați și mai nervoși, atunci devine și ea. Ce mi-aș dori eu când sunt agitată? Să mă liniștesc. Exact asta fac. Mă opresc, trag aer, o iau în brațe. Mă calmez și eu și ea. Chiar și când mă grăbesc foarte tare.
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
