Știu că e la modă să li se zică tantrumuri, dar eu nu pot adopta cuvântul asta. Deci crize de furie. Noi le-am experimentat prima dată pe când Sophie avea aproape 2 ani și mi s-a părut crunt. Am povestit pe larg aici – Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele – cam cum le-am simțit atunci, ce concluzii am tras și ce soluții am găsit.
Atunci, la aproape doi ani, crizele de furie se manifestau cu plâns violent, țipete din toți rărunchii și tăvălit pe jos. Inițial nu am știut ce să fac, nici cum să reacționez, dar după ce-am dat-o în bară grav, de mai multe ori, și mi s-a rupt inima, am înțeles într-un final cum trebuie să procedez. apoi a fost mai ușor.
Înțelesem mecanismul, reacțiile, știam ce-i de făcut. Așa că o lungă perioadă de timp ne-am liniștit. Iar noi ca părinții ne-am simțit stăpâni pe situație.
Dar asta a durat un an și ceva. Lucrurile au început să se schimbe radical pe la 4 ani. Când cauzele pe care le cunoșteam noi și soluțiile pe care le găsisem nu mai funcționau. Și lucrurile au început să se înrăutățească treptat, treptat. Iar am simțit că am eșuat lamentabil ca mamă. Pur și simplu nu mai știam ce să fac, mă pierdusem din nou. Mă pierdusem pentru că simțeam că-mi pierd copilul.
(...)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
