Ajung acasă cu copiii. Încă o zi în care nu am mâncat nimic. Încă mai simt cafeaua de dimineață pe stomacul gol.
Soțul îmi iese în cale zâmbitor. Mă bucură enorm buna lui dispoziție. Știu că oricât de greu îmi va fi să ajung la sfârșitul zilei, nu voi fi singură. Ia copiii în brațe, mă ajută la cărat cumpărăturile în casă.
Andre vrea să jucăm fotbal. E vineri seara pentru toată lumea. Și, aparent, nu înțeleg nevoia asta a lui de a juca fotbal în fiecare zi. ÎN FIECARE ZI, îmbrăcat în costumul lui Ronaldo.
Se începe un super meci cu soțul. La orice gol marcat în poarta lui, începe scandalul.
– Ăsta nu se pune, tati!!! Nu se pune! Începem de la 0.
– E abia 1-0, Andre. Mai este până ajungem la 10.
– Nu! Eu pierd mereu! Să începem totul de la 0.
Iar dă tati gol. Discuția se repetă. Se reia totul de la 0.
– Tu mereu câștigi! Nu am văzut mingea. Se repetă!
Capul meu pare mingea aceea de fotbal lovită din toate direcțiile. Tâmplele îmi zvâcnesc. Andre se supără și își țipă frustrarea.
Meciul se termină cu 10-9 pentru Andre.
– Am câștigat, mamiiii! Am câștigat, tati nu știe fotbal! Tati e bebe, nananana! Tatii e bebeeeee!
Râsete.
Paharul lui cu încredere este umplut.
Încrederea în el scade în fiecare din cele trei zile în care are cursuri de fotbal. El este cel mai mic din echipă, se străduiește foarte mult, însă nu are forță suficientă să dea la poartă, nu reușește să câștige mingea la joc.
Implicarea tatălui are o importanță crucială în această situație. El este modelul lui, iar încrederea în forțele proprii se recâștigă în relație cu tatăl.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
