Tudor (1 an și 6 luni), pentru prima dată în Imaginarium, un magazin frumos, cu multe jucării și lucruri pentru copii. Căutam un cadou.
Ăștia aveau la intrare expuse cele mai minunate mașinuțe mari, din alea în care intră copilul cu totul, trotinete și triciclete. Unele galbene, altele roșii, unele retro, altele futuriste, ce mai, îmi venea și mie să mă dau.
Copilul meu, când le-a zărit, parcă a înnebunit. Niciodată nu l-am mai văzut așa. Entuziasmat, agitat, excitat. Era la mine în manduca, arăta cu degetul disperat spre ele: o, o, o. Ne-am dus aproape și am început să îi povestesc despre fiecare: că are o roată, două, patru, că e galbenă, roșie, verde, că are volan, pedale, ghidon, fiecare după chip și înfățișare. De obicei funcționează descrierile detaliilor și ne liniștim. Acum, mă asculta cu atenție, doar că, ce să vezi, cum terminam de vorbit, cum o lua de la capăt agitat: o, o, o, arătând cu degetul. I-am citit semnul unde scria că suntem rugați să nu atingem exponatele, i-am explicat că toate sunt mult prea mari pentru el, l-am întrebat dacă își amintește că are și el una la Sibiu.
►Citeşte şi Cum poți trece peste un tantrum în public? Drew Barrymore are soluția!
Își amintea.
Doar că nu a folosit la nimic.
Am încercat să îi arăt alte jucării, funcționa 2 secunde, după care tot la mașinuțe ne întorceam. Până la urmă, am ieșit din magazin, i-am spus că ne-am uitat destul, dar tati își caută o cămașă, celălalt motiv pentru care ne aflam la mall. Cât poate să țipe un copil până să uite, mă gândeam.
(…)
Citeşte mai mul pe siblondelegandesc.ro
