As fi vrut sa ii pun titlul articolului „Boys will be boys” pentru ca mi se pare ca sintetizeaza cel mai bine copilaria unui baiat. Nu pot vorbi si in numele mamelor de fete pentru ca nu am o fetita, insa observatiile asupra copilului meu m-au facut sa astern pe hartie randurile care urmeaza.
Imaginatie
Visele lui sunt atat de materiale incat prind contur cand povesteste. Dragonii lui sunt reali si amanuntele pe care ti le da ii fac vii. Ii vezi zburand pe nori si ii simti scotand flacari care te topesc. „Mai fierbinti ca soarele, mama!”. Turnurile lui au creneluri si sunt facute din nisip care odata turnat se face tare si transparent ca sticla. Si nimeni nu le poate topi poate doar Dragonul de Nisip Rosu pe care nimeni nu vrea sa il supere, nici macar dusmanii.
Ma uimeste si ma bucura imaginatia lui vivida, fara de oprelisti, tumultoasa. Imaginatia care il face sa spuna ca raiul este dupa spatiu si norii circula pe cer pana se retrag intr-un soi de garaj. Si care face sa transforme betele in sabii, copacii in castele si iarba in mare.
Imi place felul in care priveste lumea vrand sa o descopere, sa o dezbrace de orice secrete si pe care o vrea in continuare misterioasa. „Mama, tu crezi ca mai exista canibali?” Iar eu sunt doar un cuvant care il face sa puna intrebarea pentru ca nu asteapta raspunsul de la mine, isi spune singur ca sigur mai este cel putin un trib ascuns acolo.
I-am aratat Google Maps si, dupa ce s-a entuziasmat cand am apropiat pana am vazut casa noastra, m-a intrebat: „Poti sa vezi chiar tot, in toata lumea?” Si s-a intristat, iar atunci am simtit ca fara se vreau am furat putin din misterul lumii lui.
Neastampar
El nu merge, el fuge sau sare intr-un picior sau sare de pe un picior pe altul. Mersul la pas este greu, il epuizeaza, cred ca de fapt ii tine sub presiune arcurile si nu le lasa sa se destinda. Se agata de bare si se leagana, se agata de crengi si isi balangane picioarele. Este un perpetuum mobile. Si ma linisteste sa il vad asa. Cred ca daca ar merge la pas la plimbare m-as speria.
Curiozitate
Ii place sa faca experimente. Ii place sa amestece faina cu cafea, cu suc de portocale si praf de copt cu putina lamaie. Ii place sa umple paharul cu apa si sa puna apoi o bila mica sa vada daca iese apa afara. Pune diferite lucruri in apa de baie sa ii schimbe culoarea. Amesteca banana cu lapte sperand sa faca milkshake. Pune seminte de mandarine in pamant si, culmea!, ii rasar mandarini in fereastra de la bucatarie. Totul, mereu este sub semnul intrebarii: de ce are casa aceea geamurile rotunde, de ce se blocheaza sirul de masini dimneata, de ce nu mergem cu o viteza mai mare. Si imi place sa ii raspund la fiecare din intrebarile lui.
Citeste aici si sfaturi de educatie pentru baieti.
Rabdare
Nu are. Sau ca sa nuantez putin nu are la ce mi-as dori eu sa aiba. Il pasioneaza in schimb sa aranjeze la nesfarsit castelele si sa picteze. Si din nefericire ii mai place sa isi topeasca mintile cate o ora fara intrerupere la calculator. Degeaba am incercat sa ii explic de ce nu il las sa se joace mai mult, el imi spune „mama, este cu cavaleri si nici macar nu e cu sange!”. Uneori ma intreb daca nu eu sunt mult prea speriata de adictia asta. Pentru ca isi inchide singur calculatorul si trece la joaca sau la facut experimente. Totul este la fel de natural si de firesc. Singurul chin este cand trebuie sa faca ceva de care nu are chef, pe care nu il intelege si nu stie la ce ii foloseste. Nu a inteles de ce il pun sa faca bastonase si la ce il ajuta ele. Ca urmare nu am avut mare succes si cu toate astea acum stie sa scrie fara sa se fi chinuit cu ele...
Am senzatia uneori ca el creste si se dezvolta asa frumos ca un copac din natura, fara efort si foarte firesc.
Si totusi, probabil ca si mine, stii cat de cat de mult efort este nevoie sa le pastram inocenta si setea asta de a vedea lumea asa. Si ma gandesc de cat de mult efort va fi nevoie in continuare pentru a-i pastra vie curiozitatea in anii care vor veni si in care scoala isi va cere tributul ei.
