Ba că nimeni n-o înțelege, ba că n-o iubește nimeni, ochi dați peste cap, acu plânge, acu râde și, mai ales, suferă de „veșnica surzenie” a preadolescentului, când tu, ca părinte, ai senzația că le vorbești tuturor pereților din casă, care sigur te vor înțelege și te vor asculta, mai puțin propriul tău copil.
Și zic „preadolescent” pentru că, observ că, aceste crize ale adolescenților au coborât în prezent către vârsta de 9-11 ani, iar ei le-au adoptat rapid, însă nu prea știu să le facă față, cum nici noi, părinții, nu reușim să le ținem piept. Cu toții suntem luați pe nepregătite, cam ca zăpada pentru autorități. Dar cum să facem? Cum să ne păstrăm o relație frumoasă cu copilul nostru, fără să ne certăm, enervăm, fără să-l pedepsim sau să-i subminăm încrederea în el și în noi?
Un preadolescent este un pachet de contraste: schimbări frecvente de dispoziție, stima de sine fie scade, fie crește, copilul se revoltă, brusc nu se mai îmbracă cu ce vrei tu, i se schimbă gusturile, preferințele, nimic din ce îi plăcea odată nu-i mai convine, vrea din ce în ce mai mult să stea singur, începe să-ți ascundă lucruri.
Această transformare este înfricoșătoare și confuză pentru părinți. Nu știi de ce ți s-a schimbat copilul. Dacă a pățit ceva și nu vrea să-mi spună? Dacă este victima unui bullying sau a unui anturaj nepotrivit? Dacă am greșit eu cu ceva în educația lui? Dacă trebuie să recunosc niște semnale de avertizare în comportamentul copilului meu? Vă asigur că, orice părinte își pune măcar una din aceste întrebări. (...) Citește mai mult pe www.taticool.eu
