De prea multe ori am auzit expresii de genul ”Nu mai plânge, uite ce urât/ă ești!” sau ”Vaaai, plângi? Ești fată/băiat mare, e rușine să plângi, râd copiii de tine”.
Nu-mi dau seama exact de ce, cum și când plânsul a devenit o chestie atât de rușinoasă și de ce faptul că plângi este dovada supremă de slăbiciune. Ba mai mult, despre o persoană care plânge mai des și pe care o caracterizăm drept plângăcioasă avem tendința să spunem că are ceva probleme și poate ar trebui să caute ajutor. Ca să nu mai zic că nu văd de ce plânsul are vreo legătură cu vârsta. Nu, nu are.
► Citeşte şi Ba eu mai și plâng
Eu sunt Alina, am 33 de ani și plâng. De multe ori. Câteodată, când simt că nu mai pot, plâng până la epuizare. Plâng tot ce am pe suflet, plâng tot ce m-a înfuriat, plâng tot ce mă apasă. Da, plâng. Plâng și de fericire, aproape la fel de des.
Și pentru că sunt o plângăcioasă nu mă simt deloc o femeie slabă, nici faptul în sine că plâng nu are vreo legătură cu eventuale probleme în încăperea de la mansardă. Ba aș îndrăzni să spun că, de-a lungul timpului, faptul că plâng și îmi permit să fac asta fără rețineri m-a întărit în momente extrem de dificile, m-a ajutat să merg mai departe.
(...)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
