Pe Aris îl știe tot parcul. N-are încă trei ani, dar se cățără la locul de joacă pentru copii mari ca și cum ar fi floare la ureche. Și nu e. Urcă meticulos pe barele subțiri și rare de metal, până ajunge în vârf, apoi se prinde cu mânuțele de o altă bară de metal și se clatină cu picioarele în aer, până se satură și își dă drumul. Îl las să aterizeze singur, deși distanța până la pământ e dublă față de înălțimea lui. Poate să cadă și în funduleţ, n-are treabă, se ridică vesel, batem palmă și o ia de la capăt.
Văd cum ceilalți părinți se uită neîncrezători, parcă aș fi o inconștientă că îi las atâta libertate de joacă și explorare. Alții îl dau exemplu pentru copiii lor:
– Ia uite fetița ce mică e și poate, iar ție ți-e frică. “Fetiță” e Aris.
- E băiat, le spun.
–Da, băiat, zici că-i fetiță (nu știu de ce ai zice asta). Apoi către ai lor: Hai că sunteți înalți cât mine și tremurați ca varga. V-o ia asta mic înainte.
“Asta mic” e de fapt cățărător de când se ține pe picioare. A început cu canapeaua, un fotoliu, un scaun, blatul din bucătărie și apoi corpuri de mobilier ceva mai înalte, până când casa nu i-a mai oferit provocări și a fost nevoit să le caute prin curte sau prin parc. De la locul de joacă pentru copii de vârstă lui a trecut direct la cel de copii mari, că doar nu degeaba se ține scai de frate-su mare.
(...)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
Sursa foto: Pexels
