Le spunem copiilor încă de când sunt mici: “Să nu vorbești cu străinii”, dar aceasta este activitatea preferată a prichindeilor mei. Le place să vorbească cu părinți pe care nu îi cunoaștem și pe care îi întâlnim în parc, cu vecini ale căror nume nu le cunoaștem sau cu alți copii de la locul de joacă.
Copiii mei, care au 5 și 9 ani, vorbesc atât de mult încât, uneori, le spun oamenilor: „Îmi pare atât de rău pentru copiii mei. Pur și simplu nu vor să tacă.”
Vorbesc și cu oameni pe care nu îi cunoaștem. Ei vorbesc cu toată lumea.
Știu că cei mici sunt învățați să nu vorbească cu străinii. Sigur, există oameni răi, dar eu îmi susțin copiii să vorbească cu străinii, sub supravegherea mea.
Da, copiii mei sunt niște creaturi sociale.
Când soțul meu și cu mine ne lăsăm copiii să alerge în grădina din spatele casei noastre, micuții noștri strigă toate persoanele care trec pe lângă noi. Le-am spus: „întrebați-ne și pe noi înainte de a vorbi cu oameni pe care nu îi cunoașteți.”
Ce ne răspund ei: „Dar ea este bona bebelușului de pe strada noastră” sau „Acesta este câinele Rex și stăpânul lui”. Copiilor mei le este greu să considere pe cineva ca fiind un străin.
Zilele trecute, fiica mea de 5 ani a abordat un veteran militar în parc care își plimba câinele, care i-a explicat că animalul este însoțitorul lui care îl ajută cu tulburarea de stres post traumatic (PTSD). După ce a lăsat-o pe fiica mea să-l mângâie pe câinele prietenos și au avut o scurtă discuție, și-au luat la revedere.
Știu că unii oameni sunt răi, dar mai știu și că majoritatea dintre ei sunt buni. Îmi învăț copiii să folosească judecata și să fie conștienți atunci când interacționează cu ceilalți oameni, dar îi învăț și că este în regulă să aibă încredere în oameni.
Deci, o să-mi las în continuare copiii să vorbească cu străinii sub supravegherea mea. O să-i învăț să fie precauți, dar și amabili.
