Eh, ba da, clar copilul meu este cel mai frumos și cel mai deștept. Nu încape îndoială nici măcar un strop. Este, pentru mine copilul meu este cu siguranță cel mai bun, cel mai talentat, cel mai frumos, cel mai deștept și cel mai minunat.
Ce să mai, Einstein era nimic în comparație cu fii-mea. Cum le știe ea pe toate ca un om mare și îmi dă lecții de viață, și cum mă pune în fund la fiecare puzzle la care eu stau să mă gândesc și ea îl termină imediat. Și cum a învățat ea să numere mai întâi în engleză și abia apoi în română, ca până la urmă să numere combinat, în două limbi, la doi ani și un pic. Și tot așa.
Și despre cât de frumoasă e nu am cuvinte. Frumusețea ei este clar una aparte, ce nu suportă comparație, pentru mine e frumusețea perfectă, frumusețe bună, caldă, pură, așa cum nu am mai văzut și nu voi mai vedea.
E copila mea și da, pentru mine va fi mereu cea mai frumoasă, bună, deșteaptă, talentată, o rază de lumină, chiar tot soarele din viața mea.
Cu toate astea, e complet greșit să ne lăudăm copilul excesiv. Știu că avem această tendință, eu una o am. Păi cum, e lumina ochilor mei, cum să nu o laud?
Ei bine, câteodată critica este bună și chiar obligatorie. Ea nu trebuie să fie complet eliminată pentru că acest lucru se va întoarce la un moment dat împotriva copilului. Desigur, vorbesc de critica aceea constructivă, în care îi explicăm copilului și prin care îl încurajăm să încerce mai mult.
Atunci când realizează un lucru de care nu suntem neapărat încântați îi putem spune ”da, mami, este ok/interesant, dar hai să mă mai încercăm, știu că poți și mai bine”, în loc de ”wow, e super, cel mai minunat, cel mai frumos, bravo!”.
În niciun caz nu vorbesc despre genul de critică agresivă și născătoare de complexe, așa cum o numesc eu. Nu-i spunem sub nicio formă copilului ”nu ești în stare”, ”nu te duce capul”, ”ești prost”, ”xulescu este mai bun, face mai bine”, ”de ce nu poți și tu să”, ”nu mai știu ce să mă mai fac cu tine”, ”degeaba îți explic că nu tu nu înțelegi nimic”.
Dar nu-i ok nici să cădem în extrema cealaltă în care le lăudăm copiilor eșecurile, le aplaudăm greșelile, practic îi mințim frumos. Nu este bine să facem așa tocmai pentru că îi creștem în minciună, creăm pentru ei și în jurul lor o lume care nu este reală, iar atunci când vor da piept cu lumea reală nu vor ști cum să facă față eșecurilor și nici criticilor.
În mod cert ei trebuie să știe că noi, părinții, le suntem alături indiferent de eșecuri și greșeli, că nu-i judecăm pentru ele și că îi iubim la fel de mult. Și mai ales că au toată susținerea noastră în continuare.
Totuși este perfect normal să le activăm copiilor noștri gândirea critică, să știe și ei că pot mai mult, să își dorească să încerce mai mult. Repet, fără a duce asta la extrem, fără a fi veșnic nemulțumiți.
Ceea ce vreau să spun, deci, este că trebuie să găsim un echilibru, nu tot ce face copilul nostru este la superlativ, iar el trebuie să știe asta. Lauda în exces este la fel de dăunătoare cum este și critica în exces.
O cititoare îmi spunea de curând, într-un comentariu, că ar fi bine să meditez înainte de a-i mai spune copilei că toți copiii sunt buni și nu există copii răi. Am meditat. Este adevărat că îi spun asta – că nu există copii răi, ci doar nervoși, agitați, frustrați, triști, neînțeleși – pentru că eu chiar asta cred. Și pentru mine așa este. Acest lucru este pentru mine la fel de real precum faptul că fii-mea este cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă. Este felul cum văd și simt eu lucrurile.
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
