În weekend am fost cu Iulia și Mark și niște prieteni la o terasă. La un moment dat, după ce a terminat de mâncat și pentru că se plictisea, Mark a început să se plimbe de colo – colo, căutând ceva de făcut. Și-a găsit un copac în care să se cațere, el nefiind un mare iubitor de așa ceva, cel puțin nu până atunci. L-am urmărit la început de la masă, căci era sub supravegherea unui prieten care ieșise la o țigară. Apoi, când prietenul s-a întors, m-am dus eu lângă Mark. Copilul, fericit nevoie mare, a început să se urce mai sus. Și mai sus. Și încă un pic mai sus. Acum, nu mă înțelegeți greșit, cred că înălțimea maximă la care a ajuns a fost în jur de 2 metri. Doar că în momentul în care l-am văzut acolo și că și-ar dori să se cațere mai departe, nu m-am mai putut abține și i-am spus:
– Ok, până acolo mi-a fost confortabil, mai sus dacă urci mi-e teamă că sunt crengile prea subțiri și ai putea cădea.
Copilul n-a comentat, doar că, așa, ușor – ușor s-a mai cățărat un pic, dar a înțeles ideea.
Întors la masă cu prietenii mei, m-am și i-am întrebat cum oare reușeau părinții noștri să ne lase afară nesupravegheați? Când mă uit la joaca din parc sau de oriunde a copiilor de azi care nu este atât de diferită de joaca noastră și văd câte pericole îi pândesc, unele mai mici și mai dese, altele mari și rare, mă întreb fără să am un răspuns cum nu mureau câte un pic ai noștri de fiecare dată când ne lăsau să ieșim din casă?
Lucrurile pe vremea în care eram și eu, și voi, copii se întâmplau cam așa: ieșeam la joacă, ne jucam fotbal, sau de-a v-ați ascunselea, sau ne plimbam cu biclele sau mai știu eu ce și seara mergeam acasă. Din când în când, suficient de des, făceam o grozăvie, ca să nu îi zic ceea ce era de fapt, și anume o tâmpenie: ne urcam într-un copac până în vârf, ne luptam cu cornetele cu ace în vârf, ne cățăram pe clădiri părăsite sau în construcție, intram în tunelul metroului aflat în lucru etc. Tâmpenii, ce să mai! Pe care le făceam și din care scăpam, aproape de fiecare dată, nevătămați. Când se întâmpla ceva mai nasol, ne-o luam cu toții, cei implicați: unii cu ceva bătaie, alții cu o muștruluială verbală, alții cu pedeapsa de a nu ieși din casă cine știe cât timp. Dar, după expirarea pedepsei, oricare ar fi fost ea, eram considerați re-educați, numai buni de lăsat la joacă și făcut alte tâmpenii.
(...)
Citeşte mai mult pe celmaibuntata.ro
Sursa foto: Arhiva celmaibuntata.ro
