În ultima vreme aproape că mă scotea din minți faptul că îi spuneam copilei de trei ori același lucru și parcă vorbeam singură. Pimul impuls a fost de fiecare dată să ridic tonul. Asta în ciuda faptului că urăsc să ridic tonul la ea. Apoi, într-o zi, m-am trezit că și ea ridică tonul la mine. Și avea dreptate.
Greșeala era, ca de obicei, la mine.
Unde greșim noi
Mereu, dar absolut mereu, am zis că, atunci când copilul face o chestie care nu-mi convine, mă analizez mai întâi pe mine. Pe mine și pe ta-su, desigur. De la noi, fie că ne place sau nu, pornesc majoritatea obiceurilor care nu ne plac. Fie că noi suntem conștienți de ele, fie că nu realizăm.
Deși am mai spus asta de o sută de ori și mă cam repet ca o moară stricată, voi mai spune încă o dată un lucru în care eu cred cu tărie. Cea mai eficientă metodă de a ne educa copiii este puterea exemplului. Și, dincolo de asta, un alt lucru pe care l-am descoperit de când sunt mamă, e că între mine și copilul există cu adevărat o legătură specială. Copilul meu mă simte. Știu asta de când era micuță, abia văzuse lumina zilei și, când eu eram mai nervoasă și mai agitată și ea era fix la fel. Da, cred că copiii noștri au un simț special. Ăla prin care știu ce simt și gândesc părinții lor, chiar dacă părinților pe gură le iese altceva decât ceea ce vede și simte copilul.
Dacă de exemplu pe noi ne sperie ceva, degeaba îi spunem copilului că e ok, să nu-i fie teamă, copilului inevitabil îi va fi teamă. Dacă copilului îi spune ceva urât un coleg la grădiniță, de exemplu că e prost, sau urât, atât timp cât noi vom fi afectați de asta, orice i-am spune copilului, va fi și el afectat. De două ori. O dată când aude de la coleg/prieten lucrul care-l supără și încă o dată când realizează vulnerabilitatea și teama părintelui.
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
