Scenariul 1: Bebelușul schimbat, sătul, odihnit, urlă din toate puterile. Mama, epuizată, caută o scăpare și face orice să îl oprească. Șșșșșt, nu mai plânge, te rog eu, șșșșșșt. Gata, uite suzeta, hai gata, șșșșșșt, nu mai plângem, da? Scenariul 2: Copilul mic se sperie de ceva văzut doar de el și începe să plângă. De la primul scâncet, bunica îi distrage atenția ca să oprească plânsul copilului. Uite cățelul, ia uite ce frumos e, cum face cățelul? Ham-ham, da? Hai, gata, nu mai plânge. Scenariul 3: Copilul școlar vine obosit acasă după o zi de școală, after-school și activități și descoperă că fratele mai mic i-a stricat Lego-ul la care lucrase tot weekend-ul. Începe să țipe la micul făptaș, printre hohote de plâns. Părinții intervin ferm. Ce faci atâta scandal? Mare lucru a făcut, el e mic, nu știe. Gata, taci sau nu mai primești niciun lego.
La orice vârstă a copilului, pare că singura activitate a adulților este să îl facă să tacă
Când e mic și plânge neconsolat, adulții îi îndeasă suzeta în gură, îl leagănă, fac orice ca să îl liniștească cât mai repede. Când mai crește, încearcă disperați să îi distragă atenția de la durere, de la furie, de la neputință, de la orice îi provoacă plânsul. Mai târziu, orice formă de protest sau revoltă e înăbușită sub scutul respectului și al comportamentelor social acceptate. Copilul e somat să nu mai plângă, că nu mai e bebeluș și se face de rușine, e trimis la el în cameră dacă ridică tonul ca să fie auzit sau chiar e pedepsit dacă nu se supune.
(...)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: Free pik
