Ce te faci cand astepti recunostinta copiilor tai pentru tot ce a facut pentru ei?
Mai ales mamele sunt cele care investesc masiv in dragostea copiilor lor si (inconstient) se asteapta sa fie recompensate de catre acestia cand cresc mari.
Investim masiv in educatia lor, timp, dragoste, atentie. Facem sacrificii pentru ei, sa aiba tot ce este mai bun, sa fie mereu fericiti, sa fie mereu feriti de pericole si de esecuri. Si, inconstient, ne asteptam ca atunci cand vor fi mari sa ne raspunda cu aceeasi moneda: sa aiba grija de noi, sa ne ingrijeasca, sa fie alaturi de noi.
Inainte, parintii asteptau de la copiii lor sa fie alaturi de ei cand imbatranesc, sa stea impreuna cu ei si sa ii ingrijeasca si sa ii iubeasca asa cum i-au ingrijit si iubit si ei la randul lor.
„Plata” tuturor eforturilor trebuia facuta de cel in care s-au investit dragoste si timp si era considerata oarecum „o obligatie”.
Astazi vremurile s-au schimbat, nu mai pretindem de la copiii nostri sa stea cu noi in aceeasi locuinta si sa ne ingrijeasca fizic la batranete.
Dar ne asteptam oricum la o forma de recunostinta din partea lor. Ne dorim de exemplu sa urmeze o facultate si sa ne faca mandri de ceea ce au realizat. In asa fel vom simti ca eforturile noastre nu au fost in zadar si ca au meritat toate sacrificiile pe care le-am facut.
Citeste si despre greselile parintilor
Alain Braconnier, medic, psiholog, psihanalist, profesor universitar si director al Centrului de psihiatrie Philippe-Paumell din Paris, spunea in cartea sa „Cum sa fii o mama buna pentru fiul tau”: „pentru parinti, cand bate ceasul autonomiei copilului, e anotimpul recoltei; pentru copilul in cauza, ar fi mai curand vremea insamantarilor si pamantul risca sa fie rascolit inainte ca recoltele sa fie coapte si stranse.”
Practic, în momentul în care copilul devine autonom, simtim ca devenim inutili pe undeva si incepem sa „pretindem” constient sau inconstient sa primim ceva inapoi din eforturile si sacrificile noastre. Este un moment cheie, un moment cumpana, in care trebuie sa fim atenti. Este momentul in care il putem lasa pe copilul nostru sa zboare si sa isi urmeze calea proprie, sau il putem forta (uneori char daca numai sentimental) sa isi concentreze actiunile si viata pentru a ne multumi pe noi.
Nu este o alegere simpla, mai ales pentru ca este foarte posibil ca planurile lui sa nu fie pe placul nostru, sa nu fie ceea ce „ne-am dorit” pentru el. Inconstient, chiar si acest „imi doresc pentru copilul meu” este o forma de egoism in care ne proiectam toate visele si dorintele nerealizate. Si daca aceste vise si dorinte nu ni le-am indeplinit pentru ca am facut sacrificii pentru copilul nostru, atunci nemultumirea si insatisfactia noastra ca nu urmeaza drumul trasat de noi va fi cu atat mai puternica.
Daca il lasam sa isi urmeze cursul vietii se poate intampla ca el sa plece departe sau sa nu mai tina o legatura atat de stransa cu noi. Este dureros, insa oare ce ne multumeste mai tare? Sa il simtim aproape de noi sau sa stim ca este implinit si fericit?
Sursa foto: hepta.ro
