Pe unii dintre ei îi cunosc încă de când erau la grădiniță. Aproape 10 ani au trecut. Îi vedeam în fiecare dimineață cum sunt aduși de părinți, iar la prânz sunt luați de bunici.
Așa credeam la vremea respectivă. Se vedea atașamentul care se crease și încrederea cu care cei mici plecau spre casă însoțiți de doamnele de vârsta a treia.
Uneori ne vedeam și în parc. Pentru că ăștia mici erau prieteni, am intrat și noi în vorbă. Așa am realizat că mă aflăm într-o gașcă de bone, care sporovăiau vrute și nevrute despre copii și părinți, despre salarii, obligații program și alte detalii de-astea lumești care se invateau în jurul “jobului”.
“Jobul” era evident copilul. Care o percepea pe bonă ca pe o familie, cu ea își petrecea cea mai mare parte din zi (și poate din viață), cu ea mânca, cu ea se trezea. Poate cu ea a făcut primii pași și a pronunțat primele cuvinte.
Pentru copil nu există noțiunea de angajat și salariu.
Anii au trecut, bonele se schimbau (sau nu), iar copiii au crescut și ei.
Inevitabil, când copilul ajungea pe la 10 ani, respectiv când la orizont apărea fantomă clasei a 5a, învățatul după amiază și mersul singur la școală, se simțeau totodată și adierile unei schimbarie majore.
(...)
Citeşte mai mult pe meseriadeparinte.ro
Sursa foto: Pexels
