Când m-am întors astăzi de la niște cumpărături, era deja întuneric afară. Cartierul mustea de mașini parcate pe cele două trotuare strâmte. Străduța o dată gândită să permită traficul a două mașini venite din sens invers, acum abia dacă mai ai loc să te strecori cu una singură.
Mă îndrept spre casă, când văd în față farurile de la o mașină. Eu mă opresc instinctiv. E mai mult decât evident că nu încăpem amândouă. Mașina din fața mea nu se oprește. Se îndreaptă încet spre mine. Eu nu am altă variantă decât să dau în spate, ca să opresc undeva unde există loc suficient pentru toată lumea.
Doamna trece pe lângă mine fără să schițeze vreun gest de mulțumire. Că doar i se cuvine totul.
Pe străduța grădiniței unde merge Beatriz, se parchează perpendicular pe două locuri libere. E mai greu să parchezi pe un loc strâmt, între alte două mașini. Clar e mai simplu să te oprești pe avarii aproape în mijlocul străzii, blocând jumătate din circulație. Pentru că e frig doar pentru unii, doar anumiți copii răcesc și numai ei se grăbesc. Pentru că lor li se cuvine.
Din curiozitate, o dată, am intrat în vorbă cu șoferul care aștepta în mașină probabil să vină mama cu copilul:
– Știți, ați blocat două locuri de parcare libere. Eu nu am putut parca aici, a trebuit să mă duc în partea cealaltă de stradă.
(...)
Citeşte mai mult pe mamipetocuri.ro
